Teama de sad-end

Poti sa spui frumos si vesel "la revedere, imi pare tare rau ca nu o sa ne mai vedem niciodata"? Poti sa-ti conduci relatia senin, neisteric, resemnat pe ultimul ei drum? Daca poti, ma bucur pentru tine. Dar nu te cuprinde panica? Nu vrei inceputul cu orice pret inapoi? Nu rememorezi cuprinsul?Cand prietena mea din copilarie si-a petrecut prima vacanta departe de mine, am simtit pentru prima oara golul. Golul acela imens pe care il lasa doar lipsa unei persoane obisnuite sa existe in viata ta, pe care mai devreme sau mai tarziu incerci sa-l umpli cumva, cu ceva sau cineva. Atat de mult imi lipsea prietena mea ca ii promiteam solemn in gand ca daca se intoarce mai repede o sa-i dau de bunavoie si nesilita de nimeni jucaria mea preferata. Noaptea, visam ca se intoarce. Acolo, ne continuam nestingherite jocul pana cand o vedeam cum rade obraznic si nerusinat inspre mine. In fiecare sfarsit de vis, ne paruiam pana oboseam. Automat, dimineata ma trezeam mai fericita, mai proaspata si mai imbarbatata. Asa, imi trecea repede dorul de ea. Cand s-a intors, m-am bucurat nespus. Jucaria a ramas insa la mine. Nu i-am mai dat-o niciodata. Nici cand a plecat de-a binelea si a trebuit sa se mute in alta parte. De ciuda, am uitat-o. Nu era un happy end.
M-am apropiat de oameni cand stiam ca urmeaza sa plece din viata mea. Subit, chipurile lor imi imi deveneau mai dragi. Sufletul mai plin de prezenta lor. Golul... gol de tot cand plecau. Plecarile... cat de lin se petreceau, mi se pareau prea bruste. Cat de dragi imi deveneau ochii... ii priveam mai mult.... si mai mult... de teama de a nu-i uita. De ce as vrea sa uit o privire care ma facea fericita? Si sa vreau si... cum as putea sa fac asta? Strangeam si mai mult in brate.... de frica ca nu o sa mai intalnesc in veci o caldura ca a lor. Imi placea si mai mult senzatia pe care mi-o lasa urma lor in jurul trupului meu. Masuram locurile in care ne plimbam si adulmecam mireasma lor de teama ca niciodata nu o sa mai le simt atat de real. Atat de groaza ca or sa se trasforme in niste amintiri... care fie dor, fie mor. Locurile nu fug niciodata din locul lor. Dar tu nu ramai niciodata la fel in umbra lor.

Cand prima mea iubire din adolescenta mi-a spus ca are nevoie de ceva timp sa ma iubeasca, i-am promis in gand ca ii dau pe tot. Nu i l-am dat. Cand s-a intors, iubeam deja un altul. Timpul nu i l-am mai dat inapoi niciodata. Cand s-a incheiat ultima mea relatie, (nu cronologic ultima, ci ultima care a insemnat ceva!), nimeni nu a incheiat-o. S-a incheiat pentru ca nu mai mergea. Nu exista o vina a unuia mai mare decat a altuia.O iubire care obosea. Dar nu-mi putea scoate din minte clipele frumoase, dorinta de a mai simti din nou si pentru ultima oara gustul tare al unei cafele de dimineata, nevoia acuta de a auzi rostit un “mai, fata”, ispita de a implora pana a nu lasa sa plece, dorinta de a resuscita, de a mai trai ultima data cu miracolul de prima data, de a inchide atat de tare pumnul incat fulgul sa nu se topeasca chiar in palma ta. Nu in palma ta. Nu din neputinta ta, a voastra sau a nimanui. Din cauza ca fulgul insusi e prea slab sa supravietuiasca, ca poate iubirea nu e cea adevarata. Nu el, nu barbatul care ti-a fost atat de drag...
Cui ii este teama de sfarsitul unei relatii sa aiba curajul sa spuna “eu” si sa se priveasca cu atentie in oglinda. M-as simti subit mai bine. Poti sa spui frumos si vesel “la revedere, imi pare tare rau ca nu o sa ne mai vedem niciodata”? Poti sa o conduci senin, neisteric, resemnat pe ultimul ei drum? Daca poti, ma bucur pentru tine. Dar nu te cuprinde panica? Nu vrei inceputul cu orice pret inapoi? Nu rememorezi cuprinsul? Nu ti-e dor de ceea ce ar fi putut sa fie o frumoasa continuare a relatiei de iubire, prietenie, de obisnuinta, de ceea ce o fi fost? Nu iubesti la nebunie barbatul, nu-ti pierzi mintile cautand compromisurile? Nu vezi un sfarsit de lume intr-o inchidere de visuri?

Mie nu mi-au placut niciodata. Despartirile. Cand o relatie se afla cu un pas in groapa. Cand inca o relatie pe care o credeai vie pentru o eternitate hotaraste ca e timpul sa se retraga si sa moara. Cand o persoana care ti-a fost draga trebuie sa iti devina in mod constient un strain pe care nu l-ai cunoscut, nu l-ai stiut, nu l-ai simtit, nu-l mai vrei si nici nu te mai intereseaza. E greu cu sfarsitul fara happy-end. Sa-l acccepti mai ales. E greu tare sa accepti ca sfarsitul unei relatii nu e un sfarsit de lume si sa implori uitarea ca pe o solutie convenabila si oficioasa de prezent. Sa ai taria si demnitatea sa-ti tragi la timp piciorul afara din groapa.