Scrisoare catre Tine.

da click..asculta si citeste

Nu o sa te intreb ce mai faci. Stiu ca iti urmezi cursul. Am nevoie cu disperare
de iubire. Daca se poate, azi sau maine. Sa nu mi-o aduci in ultima zi a vietii,
pentru ca nu ma va gasi acasa. Poate o sa imi faci rost si de nitica putere.

Caci, vezi si tu, e mult prea trist sa zaresti pe strazi cocoloase rostogolite.
In noianul de griji facturate lunar. Nu esti un filantrop. Dar, macar de dragul
anilor ce i-am casat ai putea sa-mi daruiesti intelepciune. Nu ca sa-I cer de
un deceniu acelasi lucru lui Mos Craciun. Si nici sa incropesc inlacrimata
scrisori unui destinatar fara putere de raspuns. Ci ca sa supravietuiesc iubind
intr-un haos in care increderea e un trofeu rar, nescos la concurs.

Am inteles, esti destinul batut in cuie. Mi s-a povestit ca tu trasezi drumul meu.
Si ca eu sunt purtatoarea ta de zile. Cu tot respectul, cred ca destinul meu s-a
imbatat iar si de aceea nu-mi gasesc calea. Poate reusesti sa ma scoti din traficul
zilnic in care oamenii nu-ti dau binete. Si sa ma calmezi cand observ ca
vanzatoarele prost platite iti vara marfa expirata in plasa.

Poate infiintezi fara vreo taxa, un coltisor de lume, in care balacarerile politice
se sparg inainte sa se auda.
Peste o luna, poate inventezi o ora in care lumea sa nu poata minti. Si alta in
care toti sa ne intoarcem acasa, la biblioteca parasita.

Nu o sa iti cer numerele de la loto. S-au deschis destule sali pentru jocuri de noroc.
Unde si tu trimiti jucatori ce-si irosesc sansele, cu banii copiilor inca nevorbitori.
Cand merg cu tramvaiul sper sa mai pot gasi batrani care nu lovesc cu bastonul, fiindca
te-ai impiedicat ca un prost. Si ca fetele triste de dimineata nu se mai ascund in
paginile unui ziar cu susul in jos.
Ma tot gandesc daca cineva te corvodeste. Daca te santajeaza, fiindca esti scris sa nu
te vezi, ci doar sa fii simtit. Poate ai sa imi spui daca te intrerupi de fiecare data
cand suferim adanc. Sau daca razi cand imi chitesc babeste monezile. Cu siguranta, tu
n-ai grija intretinerii ori a oalei cu ciorba in care musai trebuie sa se vada carnea.

Cu orgoliul tau de invizibil poate imi explici. Cu ce sunt mai fericiti copiii cu
hainele de firma. Si cu ce sunt mai bogati afaceristii fara scrupule. Poate ma scapi
de dulcele egoism care necajit trage a razbunare fara sens. Si imi tii o teorie pe
care parintii au uitat sa o demonstreze. Cred ca ai si tu acolo, un dram de autoritate.

Nu-ti inteleg insa politele pe care ai ales sa le achite prunci cu cancer.
Sa nu ma minti! Ii vad la televizor.

Incredibil, dar nu-ti voi cere fericire. Banuiesc ca e un praf pe care il arunci in
ce sac vrei tu, cand esti binedispus. Am pretentia unei vorbe bune si a modestiei cu
care am pasit atunci cand mi-am dat seama ca stiu sa merg. De cafeaua aia ieftina,
macinata la butic, care era atat de aromata la aburul unui sfat de cumatru sincer.
Si de tot timpul pe care il poti imprastia.
Caci, cu mana pe inima, tu nu stii ce grabita a devenit lumea. Daca n-oi mai fi
cand te decizi sa-mi devii un destin fidel, lasa toate astea altcuiva. Am invatat
ca dar din dar se face Rai.

Stiu de cand am oferit mamei intr-un Craciun ultimii banuti din portofel. S-apoi,
prin zapada am gasit altii. Probabil ca tot munciti. Nu-ti cer nici sa fiu bogata
ori vreo ducesa infumurata.
Fa-ma saraca, dar iubita. Lipseste-ma de lux, dar da-mi murmurul linistitor al
omului care-mi spune ca va fi bine. N-ai fi tu un destin mai incapatanat ca mine!
Da-mi pacea sau dreptatea.

Asigurarea ca cel ce-ti citeste cu voce tare randurile mele nu e beat,
bogat sau prea iubit.

Cei care iti deschid ochii....despre ei...

Nu iti sunt neaparat cei mai buni prieteni. Nu ii consideri nici macar prieteni. Nu te menajeaza. Ba chiar te zguduie zdravav, pretinzand ca tu sa deschizi ochii si sa vezi adevarul. Te fac sa razi haotic fara sa-ti spuna bancuri. Uneori le porti pica pentru felul in care iti arunca adevarul in fata si tupeul de a se autoinvita in a-si da cu parerea asupra vietii tale.Despre ei...
Nu stiu cum as putea sa-i numesc altfel, dar stiu ca despre ei, despre oamenii care iti deschid ochii vreau sa va vorbesc...
Nu-i pot incadra in nicio categorie cunoscuta a relatiilor sociale sau interumane: nu-ti sunt neaparat prieteni (va cunoasteti poate de prea putin timp), nu tradatorii altora si salvatorii tai (nu vor sa salveze nimic din ce s-ar putea salva singur), nu neaparat cunostinte (poate i-ai vazut doar de catve ori in viata ta), nu cu orice pret dusmani (faptele lor nu demonstreaza acest lucru), nu tu oameni care iti vor raul, nu tu oameni cumsecade. Nu sunt oamenii frumosi... Nu pot si nici nu vreau sa-i descriu in vorbe mestesugite. Nu au subtilitate. Nu au finete fata de cei suferinzi. Au dojana si au dreptate, dar in anumite momente acestea sunt ultimele lucruri de pe acest pamant de care ai nevoie.
Sunt cei care te vad acolo jos la pamant si pe tine cautand disperata ajutor si nu schiteaza nici cel mai mic gest de intindere a mainii. “Chinuie-te. Vezi acolo, uita-te. Nu acolo unde credeai tu... dincolo... mai incolo... acolo e un toiag... poate ca iti e de ajutor daca vrei sa te ridici singura”. Dar nu vrei sa te ridici singura si te deranjeaza al dracului si juri ca atunci cand o sa te ridici de una singura, o sa pedepsesti persoana prin nerecunostinta si uitare. Toiagul ala amarat e subred si putrezit. Daca nu te tine??... Si vorbele lui nu iti iau durerea cu mana, ba parca din contra, pun sare pe rana care te ustura de mama focului. Si aceeasi mama a focului iti incearca nervii si nenorocita de farama de rabdare.
Acesti oameni sunt cei care te pun fata in fata cu adevarul:“Uita-te, trebuie sa vezi!”, fara cea mai mica intelegere a faptului ca tu nu vrei sa vezi, ca pleoapele tale stau confortabil cazute peste ochi. Sunt cei care iti spun ca daca suferi acum, mai tarziu nu o sa ai de suferit si isi incep expunerile si teoriile fara intelegere. Despre lucruri care te dor, care te fac nefericita, pe care ai preferat sa le eviti decat sa le infrunti vreodata, carora le-ai sapat de ceva timp groapa.... Fara dusuri si perdea, fara umbrele, cu o sinceritate care te scoate din minti si pe care nu vrei sa o auzi... Primul gest firesc de autoaparare este sa duci mainile la urechi si sa inchizi ochii. Dar poti??? Te lasa?... O astfel de persoana iti baga pe gat realitatea cand i-ai multumi pe eternitate sa te lase fericita cu visul.
Nu iti sunt neaparat cei mai buni prieteni. Nu ii consideri nici macar prieteni. Nu te menajeaza. Ba chiar te zguduie zdravav, pretinzand ca tu sa deschizi ochii si sa vezi adevarul... Te fac sa razi haotic fara sa-ti spuna bancuri. Ii alungi din existenta ta ca pe niste intrusi. Ba chiar uneori le porti pica pentru felul in care iti arunca adevarul in fata si tupeul de a se pofti sa-si dea cu parerea pe seama vietii tale si a greselilor tale. Legatura cu ei nu dureaza o viata. Nu le multumesti pentru binele, vorbele sau faptele facute, ci le reprosezi. De ce naibii incearca cu orice pret sa iti spuna ceva ce poate nu vrei sa auzi? Minciuna e mai confortabila, ignoranta si mai si, iar fericirea apartine exclusiv si in totalitate celor saraci cu duhul. Iar ceea ce iti spune este pe cat de incredibil, pe atat de adevarat... este trezirea la adevar.
In viata mea au fost 3 persoane care mi-au deschis ochii. Mai mult ca sigur ca nu o sa le mai revad niciodata. Stiu si constientizez asta, dar durerea si strangerea de inima nu apar. In cinstea lor, lacrimile nu se strang plocon in colt de ochi. Nici de emotie, nici de ura, nici de aducere aminte. Nu ii pot numi prieteni pe cei care mi-au deschis ochii. O sa-i uit repede, stiu. Nu-ti uiti prietenii. De cei care mi-au deschis ochii ma despart acum imposibilul. Suntem prinsi fiecare in vietile si in goana dupa picatura de aur si fericire. Daca nu ne-am uitat inca reciproc chipurile, timpul o sa le stearga in curand urma din creier. Ne-am schimbat prietenii comuni, numerele de telefon, identitatea. Ce nu o sa uit... este ca am putut sa vad bine si corect dupa aceea. Daca nu le-am multumit niciodata pana acum pentru injectiile in pleoape cu realitate pura, am incercat sa o fac acum.