Cei care iti deschid ochii....despre ei...

Nu iti sunt neaparat cei mai buni prieteni. Nu ii consideri nici macar prieteni. Nu te menajeaza. Ba chiar te zguduie zdravav, pretinzand ca tu sa deschizi ochii si sa vezi adevarul. Te fac sa razi haotic fara sa-ti spuna bancuri. Uneori le porti pica pentru felul in care iti arunca adevarul in fata si tupeul de a se autoinvita in a-si da cu parerea asupra vietii tale.Despre ei...
Nu stiu cum as putea sa-i numesc altfel, dar stiu ca despre ei, despre oamenii care iti deschid ochii vreau sa va vorbesc...
Nu-i pot incadra in nicio categorie cunoscuta a relatiilor sociale sau interumane: nu-ti sunt neaparat prieteni (va cunoasteti poate de prea putin timp), nu tradatorii altora si salvatorii tai (nu vor sa salveze nimic din ce s-ar putea salva singur), nu neaparat cunostinte (poate i-ai vazut doar de catve ori in viata ta), nu cu orice pret dusmani (faptele lor nu demonstreaza acest lucru), nu tu oameni care iti vor raul, nu tu oameni cumsecade. Nu sunt oamenii frumosi... Nu pot si nici nu vreau sa-i descriu in vorbe mestesugite. Nu au subtilitate. Nu au finete fata de cei suferinzi. Au dojana si au dreptate, dar in anumite momente acestea sunt ultimele lucruri de pe acest pamant de care ai nevoie.
Sunt cei care te vad acolo jos la pamant si pe tine cautand disperata ajutor si nu schiteaza nici cel mai mic gest de intindere a mainii. “Chinuie-te. Vezi acolo, uita-te. Nu acolo unde credeai tu... dincolo... mai incolo... acolo e un toiag... poate ca iti e de ajutor daca vrei sa te ridici singura”. Dar nu vrei sa te ridici singura si te deranjeaza al dracului si juri ca atunci cand o sa te ridici de una singura, o sa pedepsesti persoana prin nerecunostinta si uitare. Toiagul ala amarat e subred si putrezit. Daca nu te tine??... Si vorbele lui nu iti iau durerea cu mana, ba parca din contra, pun sare pe rana care te ustura de mama focului. Si aceeasi mama a focului iti incearca nervii si nenorocita de farama de rabdare.
Acesti oameni sunt cei care te pun fata in fata cu adevarul:“Uita-te, trebuie sa vezi!”, fara cea mai mica intelegere a faptului ca tu nu vrei sa vezi, ca pleoapele tale stau confortabil cazute peste ochi. Sunt cei care iti spun ca daca suferi acum, mai tarziu nu o sa ai de suferit si isi incep expunerile si teoriile fara intelegere. Despre lucruri care te dor, care te fac nefericita, pe care ai preferat sa le eviti decat sa le infrunti vreodata, carora le-ai sapat de ceva timp groapa.... Fara dusuri si perdea, fara umbrele, cu o sinceritate care te scoate din minti si pe care nu vrei sa o auzi... Primul gest firesc de autoaparare este sa duci mainile la urechi si sa inchizi ochii. Dar poti??? Te lasa?... O astfel de persoana iti baga pe gat realitatea cand i-ai multumi pe eternitate sa te lase fericita cu visul.
Nu iti sunt neaparat cei mai buni prieteni. Nu ii consideri nici macar prieteni. Nu te menajeaza. Ba chiar te zguduie zdravav, pretinzand ca tu sa deschizi ochii si sa vezi adevarul... Te fac sa razi haotic fara sa-ti spuna bancuri. Ii alungi din existenta ta ca pe niste intrusi. Ba chiar uneori le porti pica pentru felul in care iti arunca adevarul in fata si tupeul de a se pofti sa-si dea cu parerea pe seama vietii tale si a greselilor tale. Legatura cu ei nu dureaza o viata. Nu le multumesti pentru binele, vorbele sau faptele facute, ci le reprosezi. De ce naibii incearca cu orice pret sa iti spuna ceva ce poate nu vrei sa auzi? Minciuna e mai confortabila, ignoranta si mai si, iar fericirea apartine exclusiv si in totalitate celor saraci cu duhul. Iar ceea ce iti spune este pe cat de incredibil, pe atat de adevarat... este trezirea la adevar.
In viata mea au fost 3 persoane care mi-au deschis ochii. Mai mult ca sigur ca nu o sa le mai revad niciodata. Stiu si constientizez asta, dar durerea si strangerea de inima nu apar. In cinstea lor, lacrimile nu se strang plocon in colt de ochi. Nici de emotie, nici de ura, nici de aducere aminte. Nu ii pot numi prieteni pe cei care mi-au deschis ochii. O sa-i uit repede, stiu. Nu-ti uiti prietenii. De cei care mi-au deschis ochii ma despart acum imposibilul. Suntem prinsi fiecare in vietile si in goana dupa picatura de aur si fericire. Daca nu ne-am uitat inca reciproc chipurile, timpul o sa le stearga in curand urma din creier. Ne-am schimbat prietenii comuni, numerele de telefon, identitatea. Ce nu o sa uit... este ca am putut sa vad bine si corect dupa aceea. Daca nu le-am multumit niciodata pana acum pentru injectiile in pleoape cu realitate pura, am incercat sa o fac acum.

MI-E DOR....

Daca stii cum este sa adormi noptile sperand ca razele diminetii or sa topeasca dorul, stii ce inseamna sa sperii zadarnic. Invata-ma atunci cum sa-mi iau sufletul si sa-l scutur zdravan ca sa curga din el picatura cu picatura veninul de dor, fructele care m-au gonit cu capul plecat din fericire.
Mi-e dor, atat de dor... De tine. De noi. De cum erai cu mine. De cum eram cu tine. Si nu pot si nu gasesc cuvinte sa spun cum, cand si cat de mult mi-as dori sa nu mai imi fie. Daca tu stii ce este acela dor, dor de o fiinta mai mult decat de orice alta fiinta, atunci te rog si implor, scapa-ma de el, de dor. Scapa-ma de intrus. Este dorul asta un blestem, este o cruce sub care eu, un simplu om, sunt doar o cocoasa si niste brate care se coboara inainte sa apuce sa se intinda. Pe care as vrea nespus sa ti-o arunc tie.
Iar daca tu stii cum este sa traiesti cu fiinta altuia intr-a ta, te rog, smulge-o din mine si las-o sa traiasca de una singura. Da-i inapoi dreptul la simtire! Lasa-ma si pe mine sa respir aerul meu, cu nasul si partea mea de viata. Lasa-ma nici mai mult, nici mai putin decat exact cum eram inainte de tine. Eram din varful degetelor pana la capatul firelor de par numai visuri frumoase, dorinte multe de fericire, speranta si tremur de incredere. Doamne, cat de frumoasa eram... Mii de cioburi s-au facut oglinzile in care iubirea si dorinta ei imi strigau asta. Acum, este si nu mai este viata mea...
Daca stii cum este sa adormi noptile sperand ca razele diminetii or sa topeasca dorul, stii ce inseamna sa sperii zadarnic. Salveaza-ma de nesperanta asta! Ma chinuie, ma bantuie, ma arunca din liniste si ma tranteste in framantare. Imi este dor si nu mai vreau sa-mi fie. Cum sa-mi iau sufletul si sa-l scutur zdravan ca sa curga din el picatura cu picatura veninul de dor, fructele care m-au gonit cu capul plecat din fericire? Cum sa fac fara sa imi reproseze ca l-am lasat fara ceea ce ii era mai drag? Daca eu te simt arzand, te vad stralucind, te aud ascultand, tu de ce nu raspunzi gandurilor si simturilor? De ce nu te intorci spre mine sa ma privesti dincolo de iubirea trecatoare si sa-mi spui ca esti aici langa mine si ca te-ai nascut sa-mi sorbi de pe buze surplusul de dor?.... Este pentru ca tie... tie... nu iti este dor.
Mi-e dor sa te stiu departe de mine, acolo de unde nu o sa te mai intorci niciodata la mine atunci cand imi este greu, si rau, si trist, si urat si imposibil. Mi-e dor sa nu te mai simt si sa nu te mai vreau atat de aproape. Caut pamantul nedescoperit in care sa-mi ingrop amintirile si apele care sa-mi spele noptile in care ma cutremur de dor.
Mi-e dor si ma strange. Ma sufoca si mi-a secat puterile. In vis ma inec cu prezenta ta. In realitate, ma sufoc cu lipsa ei. Dorul asta ma arde chiar si atunci cand stau bine pe picioare. Daca ai fi departe insa, eu cum m-as mai putea intoarce la mine cu inima senina?

Scapa-ma de dor si de felul in care il simt ca doare. Da, Doamne, minte inimii si judecata si scapa-ma de bubele in coji.

Am avut un vis frumos, mai dureros decat toate cosmarurile de pana acum: se facea ca nu or sa se mai vindece niciodata. Iar daca nici timpul nu le scoate de acolo, atunci cine? Atunci cum?

DACA AS FI AVUT TIMP...

Daca as avea timp sau daca as fi avut....

Daca as avea timp sau daca as fi avut, nu te-as fi oprit o clipa langa mine, dar te-as fi sarutat pentru ultima oara.

Daca as avea timp sau daca as fi avut, nu as fi lasat sa moara niciun fluture, niciun nor, nicio iubire si nicio soapta plina de dor.

Daca as avea timp sau daca as fi avut, te-as privi in ochii tai tulburi macar 3 secunde fara sa clipesc.

Daca as avea timp sau daca as fi avut, perna mea alba nu ar fi fost o clipa mai rece ca noaptea.

Daca as avea timp sau daca as fi avut mi-as fi dat seama de minciunile tale mai devreme.

Daca as avea timp sau daca as fi avut, as fi fost un om mai bun sau as fi vrut.

Daca as avea timp sau daca as fi avut, niciun esec nu ar fi acum in viata mea, dar ce farmec are intreaga aglomerare din mine daca nu am pentru ce sa plang, daca nu sufar ca apoi sa ma pot bucura pe deplin de tot ceea ce ma inconjoara?

NU fi trist, ma bucur ca nu am avut timp si-am fost Tu pentru ultima oara!

Transeaza-ma, dar lipeste-ma la loc!

Este nepermis, inadmisibil si monstruos de inuman si terifiant sa pedepsesti dincolo de vise, la limita impinsa de impulsuri. Mi-e teribil de frica sa pedepsesc mai multe decat o fac in visele mele si sunt sigura ca oricarui om cu o constiinta, cu o minte, cu o sanatate a mintii, un trup si un suflet in echilibru ii este la fel.

In numele dreptatii, toate lucrurile nedrepte se comit...

Viata nu e numai lapte si miere, numai flori si oameni buni, numai ganduri curate, numai iubire pura si dragoste iremediabila de viata. Life is a bitch si multe din lucrurile care au loc in ea sunt nedrepte. Una care ne refuza uneori ceea ce meritam. Noi nu suntem doar oameni. Uneori, suntem bestii. Uneori, instincul animalic primeaza in noi si ne cucereste cat ai zice “peste”. Comitem crime abominabile de care se ingrozeste tot satul si intreg mapamondul. Mai sunt si momente in care esti injunghiat pe la spate, metaforic vorbind si in care iti vine sa raspunzi cu aceeasi metoda, nemetaforic gandind.
Mai sunt si oameni care ti-au gresit, in fata si in spatele carora juri sa te razbuni, carora le doresti raul cu orice pret si de raul carora, atunci cand se intampla, te gandesti ca a fost binemeritat. Pe acei oameni, iti juri ca nu o sa-i ierti niciodata. In vis si in imaginatia ta le dai si tu pedeapsa. Ii chinuiesti, te lupti cu ei, ii invingi, dai foc casei in care locuiesc, le rapesti copii, pui bombe sub masina, ii sfarteci cu sabii si razi diaboleste atunci cand ii schingiuesti. Dar asta... se intampla in vis, cand subconstientul isi face de cap. In realitate... suntem oameni. Stim sa uitam, sa iertam, sa ne controlam pornirile si instinctele, sa fim rai si meschini si sa fim astfel in bunul simt la unor limite pe care le consideram rezonabile.
Au vuit recent ziarele din cauza unor crime abominabile si noi odata cu ele. A fost odata un Ramaru si lui i-au urmat multi altii. Acum au fost niste tineri, studenti, cu vise, cu dorinte, cu pretentii, cu sange rece... Orice... orice.... orice... pe lumea asta e permis... dar sa nu ucizi... sa nu-ti usurezi tie constiinta si viata eliminand-o pe a altuia.
Daca asta te face mai multumit, daca esti furios si nu stii cum sa-ti calmezi furia, daca tu crezi ca studiindu-mi anatomia o sa gasesti un raspuns pentru faptele mele, te inseli. Dar tine minte ca trupul pe care l-ai ciopartit nu mai poate fi lipit la loc. Poti sa incepi cu mana, dar gandeste-te ca mana asta niciodata nu o sa mai mangaie. Poti sa continui cu piciorul, dar gandeste-te ca piciorul asta niciodata nu o sa mai paseasc niciodata. Poti sa termini cu ochii, dar gandeste-te ca ochii astia nu or sa mai vada. Sunt om inainte de toate. Orice as fi facut, am dreptul la viata, am dreptul sa ma caiesc, sa fac pe raul, sa injur, sa-mi para rau, etc. Tineti minte, orice as fi facut cat eram in viata, odata ce nu mai sunt nu mai port responsabilitatea pentru faptele mele. Nu mai pot sa fiu judecat, pedepsit sau tras la raspundere. In numele dreptatii, iti permit si te desemnez obligat sa ma faci la loc.
Toti am vrut rolul de creator la un moment dat si momente in care sa ne simtim asa cum se simte Dumnezeu. Unii oameni au dorit cu orice pret sa dea nastere altor oameni... nascand, luptandu-se cu soarta, cu conditiile, cu destinul, cu imprejurarile, cu dorintele si piedicile puse de ceilalti. Vrand nevrand, caindu-ne apoi sau batandu-ne cu pumnii in piept de mandrie, ne place ca din cand in cand sa facem putin pe Dumnezeu. Unii s-au chinuit sa insufleteasca statui de dragul de a vedea chipuri si suflete perfecte, altii s-au gandit sa fure focul din ceruri ca sa ne imbunatateasca conditiile de aici de pe pamant, altii s-au luptat cu apa pentru ca specia umana sa nu piara. Altii se grabesc sa desfaca si sa cioparteasca. Sa desfaca vieti si oameni.
Este nepermis, inadmisibil si montruos de inuman si terifiant sa pedepsesti dincolo de vise si dincolo de impulsuri. Mi-e teribil de frica sa pedepsesc mai multe decat o fac in visele mele si sunt sigura ca oricarui om cu o constiinta, cu o minte, cu o sanatate a mintii, un trup si un suflet in armonie ii este la fel. Nu sunt nici atee si nici foarte credincioasa, dar stiu sau asa vreau sa stiu ca mai devreme sau mai tarziu... fiecare are ceea ce merita.
Este un pay-back time la destinului si existentei umane.
Niciodata sa nu te grabesti cu lectiile astea sinistre de viata si dreptate!

YOU JUST CAN'T LOVE THEM....ALL....LISTEN;)

....

M-AM NASCUT SA FIU BANALA...

Nu m-am nascut sa fiu o femeie ca toate femeile. M-am nascut ca sa fiu... ALTFEL! Diferita de cei din jurul meu. Deosebita. M-am nascut sa fiu invingatoare. M-am nascut sa nu ma las condusa de sabloane. M-am nascut sa nu trec neobservata pe strada. M-am nascut nu ca sa am case, ci resedinte luxoase. M-am nascut nu sa ajung bine, ci sus de tot. M-am nascut sa ating cerurile si sa le fac celorlalti cu mana de acolo. M-am nascut nu sa-mi cladesc o cariera, ci sa-i ajut pe altii sa-si cladeasca cariere. Nu m-am nascut sa ma pacaleasca iubirea, m-am nascut sa o pacalesc eu pe ea. M-am nascut nu ca sa-mi pierd zilele asteptand ca un cineva cu un suflet feroce abia abia sa-l inteleaga pe al meu, m-am nascut sa ma joc cu ele. Nu m-am nascut sa intreb in stanga si in dreapta daca mi-a vazut cineva sufletul pereche, m-am nascut sa ma plimb cu el mana in mana. Nu m-am nascut deloc sa fiu nefericita!
M-am nascut sa schimb lumea, sa fac valuri in pahare de apa, sa creez tornade prin locul in care trec, sa reformez, sa las foc si jaratic in lumea mea. M-am nascut ca sa nu fiu oricum. M-am nascut pentru ca atunci cand nu o sa mai fiu, lumea sa-si aminteasca de mine si sa-si aminteasca in regrete. M-am nascut sa mi se lase cu recunostinta flori pe mormant. M-am nascut om ca sa ma reincarnez in alta viata spirit. M-am nascut sa traiesc o suta de ani. M-am nascut ca sa nu duc o existenta banala. M-am nascut cu o menire: sa schimb viata celor care mi-au schimbat-o mie. M-am nascut sa fiu copil si sa infrumusetez planeta. M-am nascut sa ajung om mare si o salvez. M-am nascut sa inventez arma care nu va distruge pamantul, ci il va salva. M-am nascut sa traiesc cel putin o suta de ani. M-am nascut sa fiu tanara si frumoasa pana atunci. M-am nascut nu ca sa fiu amanta vreunui barbat puternic, m-am nascut sa fiu eu puternica. Sa frang in zece inimile barbatilor. Sa fiu pururea sotie. Sprijin si viata si mentor si model si iubita si adorata si invidiata si ravnita. Niciodata sacrificata, niciodata obosita, niciodata trista, niciodata invinsa.
Dar sunt o femeie banala. Nu sunt un fashion icon. Ochii mei nici macar nu se scalda in vreo culoare deosebita. Trupul meu arata banal necioplit de bisturiu. Respir banal, ma misc intr-un ritm banal, exist banal, gandesc normal si in consecinta uimitor de banal. Seman teribil cu celelalte femei si nu ne despart ca infatisare decat niste fasii de materiale, niste farduri aruncate cu o altfel de migala, niste vise, un univers interior. Nu am capatat acele aptitudini de lider, am invatat doar cum sa ma conduc. Nu stiu sa fac un barbat sa ma considere viata lui, dar cand iubesc il pun in centrul propriului univers. Nu pot sa schimb lumea asa cum as vrea, ci o las sa ma schimbe dupa cum vrea ea. Nu mai pot sa redevin copil si nici sa fiu naiva ca sufletul sau. Imi este chiar teribil de frica de momentul in care o sa aduc si eu pe lumea asta terifianta suflete crude si pure.
Si imbatranesc, si ridurile stiu cum sa-si fac drum spre suprafata pielii. Si pe masura ce imbatranesc imi dispare dorinta de a schimba lumea si apare cea de a-mi gasi locul meu in lumea asta. Nu palate, dar o casa in care sa ma simt ca acasa. Nu sa ma planga posteritatea, sa ma planga cei care ma iubesc. Nu sa ma iubeasca toti, ci cei pe care ii iubesc si eu. Nu sa fac cariera cu succes nebun, ci sa ma innebuneasca sentimentul ca da, e minunat sa faci miracole din ceea ce iti place. Probabil ca m-am nascut sa fiu banala M-am nascut sa nu vreau sa fiu mai mult decat ceea ce sunt.

Teama de sad-end

Poti sa spui frumos si vesel "la revedere, imi pare tare rau ca nu o sa ne mai vedem niciodata"? Poti sa-ti conduci relatia senin, neisteric, resemnat pe ultimul ei drum? Daca poti, ma bucur pentru tine. Dar nu te cuprinde panica? Nu vrei inceputul cu orice pret inapoi? Nu rememorezi cuprinsul?Cand prietena mea din copilarie si-a petrecut prima vacanta departe de mine, am simtit pentru prima oara golul. Golul acela imens pe care il lasa doar lipsa unei persoane obisnuite sa existe in viata ta, pe care mai devreme sau mai tarziu incerci sa-l umpli cumva, cu ceva sau cineva. Atat de mult imi lipsea prietena mea ca ii promiteam solemn in gand ca daca se intoarce mai repede o sa-i dau de bunavoie si nesilita de nimeni jucaria mea preferata. Noaptea, visam ca se intoarce. Acolo, ne continuam nestingherite jocul pana cand o vedeam cum rade obraznic si nerusinat inspre mine. In fiecare sfarsit de vis, ne paruiam pana oboseam. Automat, dimineata ma trezeam mai fericita, mai proaspata si mai imbarbatata. Asa, imi trecea repede dorul de ea. Cand s-a intors, m-am bucurat nespus. Jucaria a ramas insa la mine. Nu i-am mai dat-o niciodata. Nici cand a plecat de-a binelea si a trebuit sa se mute in alta parte. De ciuda, am uitat-o. Nu era un happy end.
M-am apropiat de oameni cand stiam ca urmeaza sa plece din viata mea. Subit, chipurile lor imi imi deveneau mai dragi. Sufletul mai plin de prezenta lor. Golul... gol de tot cand plecau. Plecarile... cat de lin se petreceau, mi se pareau prea bruste. Cat de dragi imi deveneau ochii... ii priveam mai mult.... si mai mult... de teama de a nu-i uita. De ce as vrea sa uit o privire care ma facea fericita? Si sa vreau si... cum as putea sa fac asta? Strangeam si mai mult in brate.... de frica ca nu o sa mai intalnesc in veci o caldura ca a lor. Imi placea si mai mult senzatia pe care mi-o lasa urma lor in jurul trupului meu. Masuram locurile in care ne plimbam si adulmecam mireasma lor de teama ca niciodata nu o sa mai le simt atat de real. Atat de groaza ca or sa se trasforme in niste amintiri... care fie dor, fie mor. Locurile nu fug niciodata din locul lor. Dar tu nu ramai niciodata la fel in umbra lor.

Cand prima mea iubire din adolescenta mi-a spus ca are nevoie de ceva timp sa ma iubeasca, i-am promis in gand ca ii dau pe tot. Nu i l-am dat. Cand s-a intors, iubeam deja un altul. Timpul nu i l-am mai dat inapoi niciodata. Cand s-a incheiat ultima mea relatie, (nu cronologic ultima, ci ultima care a insemnat ceva!), nimeni nu a incheiat-o. S-a incheiat pentru ca nu mai mergea. Nu exista o vina a unuia mai mare decat a altuia.O iubire care obosea. Dar nu-mi putea scoate din minte clipele frumoase, dorinta de a mai simti din nou si pentru ultima oara gustul tare al unei cafele de dimineata, nevoia acuta de a auzi rostit un “mai, fata”, ispita de a implora pana a nu lasa sa plece, dorinta de a resuscita, de a mai trai ultima data cu miracolul de prima data, de a inchide atat de tare pumnul incat fulgul sa nu se topeasca chiar in palma ta. Nu in palma ta. Nu din neputinta ta, a voastra sau a nimanui. Din cauza ca fulgul insusi e prea slab sa supravietuiasca, ca poate iubirea nu e cea adevarata. Nu el, nu barbatul care ti-a fost atat de drag...
Cui ii este teama de sfarsitul unei relatii sa aiba curajul sa spuna “eu” si sa se priveasca cu atentie in oglinda. M-as simti subit mai bine. Poti sa spui frumos si vesel “la revedere, imi pare tare rau ca nu o sa ne mai vedem niciodata”? Poti sa o conduci senin, neisteric, resemnat pe ultimul ei drum? Daca poti, ma bucur pentru tine. Dar nu te cuprinde panica? Nu vrei inceputul cu orice pret inapoi? Nu rememorezi cuprinsul? Nu ti-e dor de ceea ce ar fi putut sa fie o frumoasa continuare a relatiei de iubire, prietenie, de obisnuinta, de ceea ce o fi fost? Nu iubesti la nebunie barbatul, nu-ti pierzi mintile cautand compromisurile? Nu vezi un sfarsit de lume intr-o inchidere de visuri?

Mie nu mi-au placut niciodata. Despartirile. Cand o relatie se afla cu un pas in groapa. Cand inca o relatie pe care o credeai vie pentru o eternitate hotaraste ca e timpul sa se retraga si sa moara. Cand o persoana care ti-a fost draga trebuie sa iti devina in mod constient un strain pe care nu l-ai cunoscut, nu l-ai stiut, nu l-ai simtit, nu-l mai vrei si nici nu te mai intereseaza. E greu cu sfarsitul fara happy-end. Sa-l acccepti mai ales. E greu tare sa accepti ca sfarsitul unei relatii nu e un sfarsit de lume si sa implori uitarea ca pe o solutie convenabila si oficioasa de prezent. Sa ai taria si demnitatea sa-ti tragi la timp piciorul afara din groapa.