Vals pe ritm de iubire

Valsul tau a fost diferit. Dincolo de orice ai mai fi putut trai. Ceva ce nu iti este permis sa uiti.



1, 2, 3... asa incepe valsul. Divin... Te inclini usor si zambesti gratios din coltul gurii. Intinzi bratele si te lasi cuprinsa de brate. Accepti si prinzi delicat mana care ti s-a intins. Palmele lui te-au cuprins pe ale tale. Privirea senina, spatele drept, capul pe spate. Inspiri si lasi sufletul plin... Expiri pe nas emotii si te inrosesti un pic. Te sperii un pic ca nu stii cum o sa iasa finalul. Curaj.... E 1,2,3... e un vals mic. Auzi muzica, cunosti sunetele, stii regulile. Este vibratia lui 1, 2, 3... e valsul dorit. Tu esti iubirea. Partenerul este norocul ca v-ati intalnit. Valsul este cel care le-a unit. Cunosti timpii... ai pornit. Dintr-o sala intreaga, ce bine ca tocmai voi v-ati intalnit. Nu exista timp si spatiu. E doar plutire, incantare, alunecare. E un cantec viu. Nu faci niciun pas gresit. Te poarta ritmul pe sarme de curaj si neinfrinare. E un joc minunat de sensibilitate si pasiune, de gratie si fior subtil. E valsul tau dorit.
1, 2, 3... te ghidezi dupa cea mai mare bataie a inimii. Nimeni nu calca pe nimeni gresit. Picioarele sunt la locul si momentul potrivit. Nu mai percepi sunetele si nu-ti mai auzi inima. Ai pasii in minte. In timpul valsului, nu exista nimic rau, nimeni nu a gresit. Cand iubirea se intensifica, ritmul ajunge de neoprit, vocile din jur devin de nedeslusit. Luminile se sting. Curge diin tavan o aroma de flori si prospetime. E de nedescris. E cald, nu simti. Aroma vietii iti racoreste fruntea. Dansul e de neoprit. Secundele se scurg. Dar cine le mai numara?...
Nu exista acum, atunci si de acum inainte. Esti undeva dincolo de timp. Faldurile rochii se misca in ritmul valurilor inimii. Grijile si probleme sunt prinse de marginea lor. Le atingi de podea si le afunzi cu tocurile. Uiti de existenta lor. Esti dincolo de lumini si umbre, dincolo de voci. Esti cu el. Te tii bine acum, el te trece lumea... in acelasi ritm de 1, 2, 3. Te-a trecut. Te-ai linistit. Ritmul se accelereaza. Scapi de griji si visuri rele. Se opresc la intrarea in sala de bal. Dansul a inceput cu liniste, continua cu foc, si pasiune si ameteala.
E liniste, pustiu, ceata, desert, pereti albi si puri, candelabre imense, rochii splendide leganandu-se pagan. Camera se invarte odata cu tine, tu odata cu el. Amandoi odata cu camera. Un pas mic, un pas mic... e atat de bine sa te simti iubit... Te desprinzi, te inalti, incetinesti ritmul putin, cobori un pic. Te inalti din nou. Se pluteste pe aripi de nemarginire. Se topeste totul in jur. Te mistui... si plutesti atat de linistit, de elegant. Si plutesc si altii la fel de elegant... poate mai linistit... si mai frumos. Plutesti pe muzica. Dar chiar ii simti?? Chiar ii mai vezi cum se desprind? E seara ta, e valsul tau. E incetinirea ta, e intensitatea. Iubirea e doar a sufletului tau. E inaltarea ta. E ceva nemaintalnit, dar nemaipomenit.
Aproape ca dansul magic s-a sfarsit. Cand oare a dat semne de sfarsit? Asa e valsul... 1, 2, 3 si 1, 2, 3... Intr-o zi de vara, renasti in el. La inceput, esti fericit. La sfarsit, esti fericit si obosit. Si atunci vezi picurii de sudoare si chipul care iti e uimit. Multumesc, Doamne, ca a fost divin... Trebuia sa se fi sfarsit? Ai fi putut continua astfel la infinit? Aceasta este iubirea perfecta, acesta este valsul vietii. Divin si cu final. Il multumesti partenerului pentru ce ai simtit si pentru ca s-a intamplat. Nu mai ai suflu, nu mai ai putere, nu mai ai talent, nu mai ai suflet sa mai traiesti unul la fel de intens si molcomit. Valsul acesta a fost trait. Momentul de nestins. Amintirea lui de neatins. O mare reverenta in fata celui care te-a iubit.
Unii nu stiu nici unde este sala de bal. Altii ajung cand valsul s-a sfarsit. Unii au picioarele tepene, inima piatra, auzul si vazul incetosate. Unii nu sunt muzica, nu vibreaza in ritmul ei. Unii nu au partenerul potrivit. Valsul tau a fost diferit. Dincolo de orice ai mai fi putut trai. Ceva ce nu iti este permis sa uiti.

It's all about hope!

E trist, frumos si fascinant sa poti spune ca tu cel putin ai iubit. Si ca ti-ai revenit cand s-a sfarsit

Vag, dar imi aduc aminte. Stiu doar ca am stat pe o banca. Stiu ca mai devreme plouase. Stiu ca statea sa ploua din nou dupa mirosul de umezeala amestecat cu parfum de aer tare. Stiu ca m-am uitat in jur si am vazut gol. Stiu ca ma uitam prin mine si te vedeam tot pe tine. Stiu ca dincolo de noi era lume multa. Erau picioare care se miscau. Vedeam guri care radeau. Intuiam voci care taceau. Simteam oamenii care se duceau, oameni care plecau, oamenii care se si intorceau. Printre ultimii, am sperat sa fii tu.

Stiu ca pe banca, odata cu mine, a respirat si s-a nascut un gand. Greu, sufocant, aproape de plumb. A dat sa plece, dar s-a razgandit. A mai ramas un pic. Imi spunea eu sa ma ridic sau sa fug pripit. "Nu pot", m-am plans. "Nu acum", am suspinat si m-am vaicarit. Am incremenit caci abia atunci mi-am dat seama ca totul s-a sfarsit. Am vrut sa tip, sa urlu, sa spun ca inca nu, inca nu e totul pierdut, dar m-am chircit plapand. Am inteles ca nu s-ar fi putut, asa ca, in amar si hohotit, am zambit senin.

Imi aduc aminte ca picioarele imi erau prea grele, inima atat de vaporoasa ca nici nu poate sa se urneasca. Stiu ca am batjocorit-o si am numit-o proasta, dar proasta nici nu s-a clintit. Stiu ca langa banca era o baltoaca. Stiu ca in ea lasam sa curga toate durerile lumii printr-un singur trup urgisit. Al meu. Stiu ca am numit baltoaca marea mea albastra, dar marea asta nici macar nu mi-a zambit. Stiu ca mi-am facut trupul lut, dar lutul asta nici macar nu s-a clintit. Apa si cu lut, am ramas tot stana de piatra.

Stiu ca pe banca cineva se certa cu sine. Isi vorbea urat. Se blestema ca nu mai crede in nimic si stia si cum. S-a tras de par si si-a dat palme pana a obosit. S-a zgariat, s-a injosit si n-a mai spus nimic. A vrut, dar a tacut malc. A spus ca nu a putut. Ah, nu l-am crezut. Stiu ca in dreapta bancii se refugiasera niste amintiri si langa ele o fericire si o umbra clara. Stiu, era fantoma viitorului meu, viitor sfaramat in cioburi. Mi-au patruns in sange cand mi-am zgariat pielea ca sa le adun si un alt ciob numit trecut mi s-a lipit de suflet. Ah, dar chiar nu m-a durut. Vai, cat pot sa mint...

Stiu ca mi-am dorit sa fiu una cu picaturile care au inceput sa cada din cer. Jur ca mi-am dorit sa cad, sa curg puhoi, sa nu ma mai ridic. Dar in spatele bancii ma privea palid un suras. Era acelasi gand. Cu ochii in lacrimi, mi-a venit sa-l sarut. Gandul mi-a zambit trist si fericit. O sa poti. O sa te ridici cam stramb, dar o sa poti mai frumos. M-a mintit ca o sa existe si un maine. Speranta lui m-a incalzit. Binele lui m-a facut sa imi revin. Dorintele si visurile vin din nou la tine. Doar sa le chemi, sa le lasi timp. Sa multumesti frumos celui cu care le-ai impartasit.

Speranta exista si maine chiar daca nu o vezi azi. E trist, frumos si fascinant sa poti spune ca tu cel putin ai iubit. Si ca ti-ai revenit cand s-a sfarsit.

Nu ai fost acolo... Nu ai fost acolo sa pui flori pe locul in care totul s-a sfarsit.

Pentru prima oara in viata mea, ceva s-a indeplinit dupa cum am vrut, ceva a fost rotund, ceva m-a implinit. Ceva a fost menit. Ceva m-a tulburat in bine. Nu ai fost acolo sa-mi simti fericirea, sa-mi vezi lumina cum transpare prin piele. Pentru a doua oara in viata mea de cand trag linii, intr-un sfarsit am pus un punct. Nu te-a pasionat geometria, nu ai fost acolo sa vezi minunea. Nu mi-am vazut sclipirea, nu mi-ai auzit exclamatia de triumf. Nu am auzit aplauze, dar am simtit niste palme cum se lipesc usor de un suflet greu. Nu erai nici dincolo de urma palmelor. Pentru a 3-a oara in viata mea am plans mai prost decat proastele. Nu ai fost acolo sa-mi spui ca lacrimile sunt gratuite, ca nu alina nimic, ca nimeni nu le numara, ca nimic nu le inghite, ca nimeni nu se sinchiseste sa le guste. Nu ai fost acolo sa-mi intinzi batista, sa-mi desenezi un zambet, sa-mi minti frumos un suflet.

Am gresit cu adevarat pentru a 4-a oara. Nu ai fost acolo sa-mi spui ca si tu faci lucrurile gresit. Nu ai fost acolo cand m-am sufocat si am tras minciuna in plamani cu dor de marihuana si senzatii tari. Nu ai fost acolo cand aproape m-am drogat cu iluzii si stupizenii, dar mi-ai aratat de unde erai ca tu stii cum sa respiri un aer curat. Credeau ca numai tie iti place mireasma de aer tare si curat? Nu ai fost acolo cand am fost eu cu adevarat a 5-a oara. Si totusi mi-ai lipsit cand m-am regasit. Nu ai fost acolo cand m-a plouat ca sa ma convingi ca maine o sa vina un potop de soare ca sa ma usuce. Dar a venit. Anemic, galben, obosit, mie mi-a priit. Nu ai fost acolo sa vezi ca vezi ca fata care s-a jucat cu chibriturile, s-a ars cu focul. Dar sac... mi-am revenit.

Nu ai fost acolo cand am obosit a 6-a oara. Nu ai fost acolo sa pui flori pe locul in care totul s-a sfarsit, nu ai ingenunchiat in fata a ceea ce ai schimbat, nu ai venerat pe cea care te-a pastrat, n-ai jelit dupa pactul nescris. Nu mi-ai simtit zvacniturile din cap, intepaturile din inima, veninul din sange, patima din creier, tristetea din priviri. Dar totusi mi-am revenit cu un plans isteric... cand ai fugit obsesiv.

Nu ai fost acolo cand am amortit pentru a 7-a oara. Si m-am facut bine, am inceput sa misc. Nu ai fost acolo cand, pentru a 8-a oara, am pierdut ultimul tren care ducea spre dorinta. Pana a fugit din gara, am impietrit, am inlemnit, m-am transformat in praful de pe banca. Am ramas doar cu o privire mica si goala, uitandu-se pierduta cum fuge si ultima sansa. Slabiciune, neputinta si nimic. Am ramas uimita cand nici nu m-ai compatimit. Am amortit. Singura goala printre o mare de oameni imbracati. I-am invidiat. M-am injosit.

Nu ai fost acolo cand pentru a 9-a oara, am supravietuit fara imbratisari, fara incurajari, fara strans in brate, fara alinarea lui “se poate”, fara curaj, fara dovezi, fara Dumnezeu, in lipsa de certitudini. Nu ai fost acolo cand pentru a 10-a oara m-au bucurat multe cuvinte. Dar unul, al tau, de departe m-a pleznit. M-a doborat. Acum ca esti aici, pentru a 11-a oara te implor sa pleci. Te-am cautat mai demult. Atunci nu te-am gasit. Pentru prima oara, Eu, eu sunt cea care iti deschide usile ca sa pleci odata. Sa nu te mai intorci vreodata la ceea ce ai parasit! Sa nu mai calci prin locuri pe care nu ti le-ai dorit! Nu mai esti binevenit!

Cum ar fi fost daca....ar fi fost bine...dar ar fi durat....

Unele vise sunt facute sa te inconjoare cu liniste si sa te imbratiseze suav, mirosind a noapte buna. Dincolo de intuirea si intelegerea semnificatiilor lor psihologice, alte vise sunt facute sa te lase perplex. Sa te ameteasca pana la naucire si durere. Pana acum, in visul meu din miez de noapte era bine si promisiune de uitare si evadare. Pana cand m-am trezit leoarca, pana cand patul devenea lacul in care ma pierdeam si camera apa in care ma inecam si fotografia din rama, persoana care imi intindea mana la care nu mai ajungeam. Pana cand visul s-a prefacut in imagini si culori care se retrag si se amesteca, in senzatii care se pierd, in gusturi pe care nu le mai simt, in idei care mi-au facut inima sa bata repede, repede, zvacnind de intristare mult timp dupa. Pana cand m-am uitat in stanga si in dreapta si am adormit la loc. Si am visat din nou.

In visul meu de noapte nimic nu este extraordinar, se perinda oamenii pe care ii intalnesc si pe timp de zi si adevar, oameni pe care nu i-am mai vazut niciodata, locuri, peisaje, intamplari reale sau imposibile, dorinte refulate, impliniri tesute doar de imaginatie, transpuse in suflet. Insa visul acesta din miez de noapte mi-a sfasiat inima in doua. Nu ma gaseam in el, nu te gaseam. Ma pierdusem, erai pierdut. In el nu era niciun viitor, in el erau scrise doar franturi de trecut. Unul obisnuit. Comun si banal. Trait cu o persoana uitata, cu un chip drag, alaturi de un corp familiar, de ochi care frig, de buze care ametesc, in privirea care te trezeste.

“Cum ar fi fost daca eu vroiam sa inteleg cand tu baguiai cuvinte? Cum ar fi fost daca as fi putut derula timpul si opri din curgere o singura zi din viata mea, iar aceea sa capete forma vointei si a dorintelor mele? Cum ar fi fost daca m-as fi intors cand mi-ai spus sa plec, daca nu auzeam cuvintele cum ma gonesc nemiloase ? Cum ar fi fost daca lasam sa plang tare si nu zambeam ipocrit a nepasare? Cum ar fi fost daca iti asezai cerul langa cerul meu, daca mutai marea langa lacul meu, daca aduceai nisip pe plaja mea, daca pictai viata mea in culorile tale, daca viata ta o includea si pe a ta? Cum ar fi fost daca as fi aflat din timp ca pentru unele decizii nu exista un "mai tarziu" spre o cale de intoarcere? Cum ar fi fost ca visul meu de acum sa fie realitatea ta? Cum ar fi fost sa am certitudinea ca cel putin ai fi incercat sa ma iubesti?...”

Visul incepea cu mine intreband, cu tine zambind si nimeni raspunzand. Din vis direct in realitate. Buimacita. Cu inima galopand, alergand sa se prinda de pereti. Regretand, asteptand raspunsul, cautand persoana, batand-o cu pumnii in piept si cerandu-i explicatii. Cum ar fi fost daca?... Ar fi fost altfel. Zadarnic. Trist. Minunat. Reconfortant. Ar fi fost totul sau nimic. Mai multa curatenie in sufletul meu, mai multa acceptare, mai multa seninatate, iubire, splendoare, soare mai ceva ca vara, ploi mai bogate ca toamna.

De fapt, nu stiu cum ar fi fost daca... Nu stiu cum ar fi fost cu tine pana mai tarziu in viata mea. Nici in vis nu am putut afla.

Wednesday 20 May 2009 - 09:40AM (EEST)

Intai sa merite, apoi sa ma iubeasca

Azi nu mai vreau ce am vrut, nu mai vreau fum si amagire. Nu mai imi sunt de ajuns. Nu mai vreau scufundare in singuratate si sa cred ca asa imi este cel mai bine. Vreau culoare, viata, siguranta. Vreau liniste. Si incredere, si speranta mai ales. Multa de tot, cat sa-mi ajunga pentru tot restul vietii, cat sa nu mai mi-o pierd niciodata. Nu mai vreau ca amintirile sa-mi fie tot ce mi-a mai ramas. Vreau altele noi, unele fara strangeri de inima, fara lacrimi in ganduri. De ce nu vin cand am nevoie de ele? De ce nu le gasesc atunci cand imi lipsesc cel mai mult?

In trecut, de buna voie si nesilita de nimeni, am avut prea putine asteptari de la iubire, sperand ca astfel o sa o fac sa creasca mare. Am lasat totul la voia sortii si pe mine dusa in nestire de ea. Am facut de dragul oricui, dar mai putin al meu, compromisuri, unul dupa altul, altul dupa unul. Dar va rog, din tot sufletul, nu faceti asa cum am facut eu. Orice femeie de pe acest pamant care iubeste are dreptul sa-i fie rasplatita iubirea. Asa ar fi just, asa ar fi uman. Asa am fi toti iubiti. Luati-va soarta in mana si mandriti-va trufase cu ea. Iubirea pleaca intr-adevar de la propria persoana si abia apoi se leaga de o alta. Nu oferiti totul inainte de a va asigura ca o sa va fie oferit totul. Stiu ca iubirea e ca o loterie si ca niciodata nu o ai certitudinea ei. Dar ii vezi semnele, ii intuiesti prezenta, simturile tale ti-o striga, undeva pielea, sangele si creierul o realizeaza. Atunci atunci e cazul sa-ti daruiesti sufletul.

Stiu ca nu suna deloc crestineste, dar este echitabil daca ceea ce iti doreste pentru tine inseamna binele: nu iubiti pe cel ce nu va iubeste. Nu invocati timpul in ajutorul vostru, nu asteptati vreo minune din cer, nu cersiti iubirea si nu va lasati umilite doar din speranta ca la un moment dat o sa fiti iubite. Iubirea nu inseamna sa o implori si sa te umilesti. La final, tot tu o sa fii cea care plateste. O sa platesti cu dezamagirea, dand nastere in chinuri unor monstri de sentimente, cu greu o sa scapi de senzatia de desertaciune si gol, de sentimentul de ura fata de tine si fata de cel care te-a facut sa te urasti. Cu greu o mai poti sa-ti deschizi sufletul in fata altcuiva, cu greu o sa-ti regasesti increderea, cu greu o sa construiesti la loc speranta. Cu greu scapi de imaginea celui care te-a facut sa suferi.

Probabil ca cer prea mult de la iubirea pe care nu o mai am sau nu am avut-o niciodata. Dragostea e mult prea oarba ca sa vada bine, noi prea comozi ca sa ne dezlipim genele si sa privim mai departe de ceea ce apare in fata genelor. Poate ca astept prea mult de la o iubire viitoare, dar nu vreau decat o iubire care sa merite, care sa imi incalzeasca sufletul si sa nu mai arda tot in calea ei. Nu mai vreau ce am vrut, nu mai vreau fum si amagire. Nu mai imi sunt de ajuns. Nu mai vreau sa ma pierd in singuratate si sa cred ca asa imi este cel mai bine. Vreau culoare, viata, siguranta. Vreau liniste. Si incredere, si speranta mai ales. Multa de tot, cat sa-mi ajunga pentru tot restul vietii, cat sa nu mai mi-o pierd niciodata. Nu mai vreau ca amintirile sa-mi fie tot ce mi-a mai ramas. Vreau altele noi, unele fara strangeri de inima, fara lacrimi in ganduri. De ce nu vin cand am nevoie de ele? De ce nu le gasesc atunci cand imi lipsesc cel mai mult? Din ce magazin de lux sau de la ce taraba as putea sa le cumpar? Le-as cumpara pe cel putin trei ani din viata mea.

Am nevoie din tot sufletul de cineva care sa merite. Sa-mi dovedeasca ca merita sa fie iubit si nu doar pentru o saptamana, nu doar pentru o noapte, nu doar pentru un schimb de imbratisare, nu doar pentru o imbinare de buze, nu doar pentru o iluzie de moment, nu din frica ca odata cu plecarea trupului de langa tine, raman eu fara suflet. O iubire care sa nu ma arunce in lamentare si in plangere de sine. Sa ma faca mai buna si mai umana decat sunt acum. Mai senina. Mai in zambet si fericire. De ce este adevarat ca noi femeile vrem intotdeauna prea multa iubire? De ce ne asezam sufletul in fata broscoiul broscoilor cu speranta ca broscoiului o sa-i fie de ajuns ca sa se transforme in printul printilor? De ce nu intuim ce o sa faca cu el? De ce nu vedem cum il priveste lacom si il apuca hulpav? De ce nu credem ca o sa manance din el pana la saturarea pantecelui, iar apoi nici nu o sa se mai deranjeze sa multumeasca pentru el? De ce nu vedem ca nu se multumeste cu unul, ca vrea sa incerce si altele? De ce cuvintele mele nu au sens pentru unii? De ce sunt egoista daca tanjesc dupa o persoana care intai sa merite si abia apoi sa ma iubeasca?

Tuesday 5 May 2009 - 12:00PM (EEST)

:(

Doare sa vrei cu disperare pe cineva care sa te iubeasca si sa te alinte ...sa fie langa tine no matter what....doare sa nu poti avea ceea ce iti doresti...doare sa treaca inca un tren prin gara ta fara ca tu sa fii prezenta acolo cand fluiera de plecare...doare sa vrei sa intri in viata cuiva ...sa fie bine ...sa incerci....dar sa nu fii bine primit...e dureros sa-ti dai interesul de fiecare data sa fie bine si sa nu primesti decat resturi de fericire......nu cred ca mai are vreun rost sa intreb de ce toate lucrurile bune in viata se capata foarte greu si nu ajungi sa te bucuri suficient de ele...doare sa platesti de fiecare data pentru aceleasi greseli.ale tale ..sau ale altuia....DOARE.....nu multi reusesc sa vada ca sub zambetul fals se ascunde multa suferinta.....

Pana la urma ce vina are persoana careia ai vrea sa-i arati cum esti cu adevarat.....ce vina are persoana respectiva ca in felul tau esti o egoista...ca ai vrea-o doar pentru tine...ca ai vrea ca intre voi si restul lumii sa fie o bariera mare care sa iti permita sa-i oferi orice neconditionat.....cel mai tare doare faptul ca nu primesti acea sansa.....

Trebuie speranta, rabdare....si noroc...nu sunt multi cei rabdatori......mama mea are o vorba: "FIECARE SAC ARE PETECUL LUI"....nu-mi ramane decat sa astept si eu un petec al meu.....unul care sa se potriveasca dupa sufletul meu si care sa stie cum sa-mi acopere suferinta si sa-mi aline sufletul....

Poate are dreptate lumea cand spune ca am o problema....dar nu cred ca e o problema in a visa la fericire si la acea liniste sufleteasca la care fiecare din noi aspira.....sau cine stie......

Monday 20 April 2009 - 02:51AM (EEST)

Pacaleala pacalitilor...

Oare cine este cel mai pacalit din toata povestea? Tu, ca ai vrut sa ma pacalesti? Eu, ca am vrut sa ma par pacalita fara ca de fapt sa fiu? Sau iubirea, ca a fost mai pacalicioasa decat toti maestrii pacalelilor din lume? Poate eu, ca m-ai surprins nepregatita. Poate tu, ca ai actionat premeditat. Poate iubirea, ca ia prin surprindere toti pregatitii si nepregatitii pamantului. Poate iubirea, ca loveste in ingamfati si crede ca ii poate transforma in modesti, ca poate face peste zi ca un suflet mic sa devina mare peste noapte. Poate tu, ca ai iubit in batjocura. Poate eu, ca am batjcorit iubirea. Poate niciunul... ca nimic nu se intampla daca nu lasi sa se intample, ca nicio minciuna nu ajunge sa devina adevar daca un cineva nu crede in sensul ei.Mai conteaza cine-i ursul, care-i vulpea? A fost o pacaleala. Am fost eu fericita cu tine? Niciodata. Am suferit eu cand am ramas fara fericire? Nicicand. Am zambit eu ca proasta gandind cat sunt de inteligenta ca te cred? In niciun caz. Mi s-au innodat mie lacrimi sub barbie vreodata? Da, atunci cand curatam ceapa. M-am culcat bruneta si m-am trezit cu fire albe? Nu. Era un cosmarel. M-am culcat cu fata rumena si frageda ca de bebelus si m-am trezit cu 3 riduri deodata sub un singur ochi? No way... era iluzie optica. M-am maturizat eu cand ai intinerit tu? Ma indoiesc. Nu ma crezi? Citeste ce am scris pana acum. Am refuzat eu sa privesc in cei mai frumosi ochi de barbati pentru ca aveam impresia ca lumina lor reflecta lumina ochilor tai? Deloc. M-am indragostit de toti fara sa ma friga nici macar unul. Refuzam eu sa ma privesc in oglinda pentru ca te simteam cum ma privesti si ranjesti la mine? Da de unde... Cine te-a crezut ca iubirea nu doare pana cand nu ai facut-o sa zvacneasca fiere si amar? Eu da. Acum.Dar sa nu crezi ca m-ai pacalit de tot sau ca inca imi e mila de mine si dor de tine. Am strans, impachetat, am aruncat bagaje, mi-am facut provizii noi in plamani, am respirat prin piele, am aerisit inima, mi s-a facut iar pofta de fericire, m-am dus din nou la cules de iubire. Nu mai ploua, nu mai ninge. Nu mai urasc nepasarea. Nu mai invidiez egoismul. Batranul a redevenit copil. Urmele din suflet au inceput sa se retraga. Le-am oblojit cu frunze de varza, le-am incurajat cu vitamine de primavara. Regretele s-au scurs in pamantul de iarna, au degerat, s-au crapat in patru, in doua pana s-au facut una cu praful. S-au intors sperantele. Au venit calare pe soare, s-au pitit in nori, rad din parcuri printre copaci, imi zambesc prin zambetele celorlalti. Din cand in cand stau tintuita locului si ma uit lung dupa ele cum trec in lene pe langa mine: hei, de ce nu ma vedeti cand va fac cu mana?... Hei, asteptati-ma sa ma pregatesc cum trebuie, sa vina Mahomed la munte, sa pot sa fug repede ca sa va prind bine.

Vezi? Tu le vezi?... Trist. Nici eu. Te-am pacalit si de data asta. N-am scapat inca de tine. Esti cu un pas in urma si o pacaleala in plus inaintea mea. Iubirea e toata o mare pacaleala. Nevinovata si mai ales vinovata. Mi-ar placea sa ma las din nou pacalita de ea.

Wednesday 1 April 2009 - 03:28PM (EEST)