Scrisoare catre Tine.

da click..asculta si citeste

Nu o sa te intreb ce mai faci. Stiu ca iti urmezi cursul. Am nevoie cu disperare
de iubire. Daca se poate, azi sau maine. Sa nu mi-o aduci in ultima zi a vietii,
pentru ca nu ma va gasi acasa. Poate o sa imi faci rost si de nitica putere.

Caci, vezi si tu, e mult prea trist sa zaresti pe strazi cocoloase rostogolite.
In noianul de griji facturate lunar. Nu esti un filantrop. Dar, macar de dragul
anilor ce i-am casat ai putea sa-mi daruiesti intelepciune. Nu ca sa-I cer de
un deceniu acelasi lucru lui Mos Craciun. Si nici sa incropesc inlacrimata
scrisori unui destinatar fara putere de raspuns. Ci ca sa supravietuiesc iubind
intr-un haos in care increderea e un trofeu rar, nescos la concurs.

Am inteles, esti destinul batut in cuie. Mi s-a povestit ca tu trasezi drumul meu.
Si ca eu sunt purtatoarea ta de zile. Cu tot respectul, cred ca destinul meu s-a
imbatat iar si de aceea nu-mi gasesc calea. Poate reusesti sa ma scoti din traficul
zilnic in care oamenii nu-ti dau binete. Si sa ma calmezi cand observ ca
vanzatoarele prost platite iti vara marfa expirata in plasa.

Poate infiintezi fara vreo taxa, un coltisor de lume, in care balacarerile politice
se sparg inainte sa se auda.
Peste o luna, poate inventezi o ora in care lumea sa nu poata minti. Si alta in
care toti sa ne intoarcem acasa, la biblioteca parasita.

Nu o sa iti cer numerele de la loto. S-au deschis destule sali pentru jocuri de noroc.
Unde si tu trimiti jucatori ce-si irosesc sansele, cu banii copiilor inca nevorbitori.
Cand merg cu tramvaiul sper sa mai pot gasi batrani care nu lovesc cu bastonul, fiindca
te-ai impiedicat ca un prost. Si ca fetele triste de dimineata nu se mai ascund in
paginile unui ziar cu susul in jos.
Ma tot gandesc daca cineva te corvodeste. Daca te santajeaza, fiindca esti scris sa nu
te vezi, ci doar sa fii simtit. Poate ai sa imi spui daca te intrerupi de fiecare data
cand suferim adanc. Sau daca razi cand imi chitesc babeste monezile. Cu siguranta, tu
n-ai grija intretinerii ori a oalei cu ciorba in care musai trebuie sa se vada carnea.

Cu orgoliul tau de invizibil poate imi explici. Cu ce sunt mai fericiti copiii cu
hainele de firma. Si cu ce sunt mai bogati afaceristii fara scrupule. Poate ma scapi
de dulcele egoism care necajit trage a razbunare fara sens. Si imi tii o teorie pe
care parintii au uitat sa o demonstreze. Cred ca ai si tu acolo, un dram de autoritate.

Nu-ti inteleg insa politele pe care ai ales sa le achite prunci cu cancer.
Sa nu ma minti! Ii vad la televizor.

Incredibil, dar nu-ti voi cere fericire. Banuiesc ca e un praf pe care il arunci in
ce sac vrei tu, cand esti binedispus. Am pretentia unei vorbe bune si a modestiei cu
care am pasit atunci cand mi-am dat seama ca stiu sa merg. De cafeaua aia ieftina,
macinata la butic, care era atat de aromata la aburul unui sfat de cumatru sincer.
Si de tot timpul pe care il poti imprastia.
Caci, cu mana pe inima, tu nu stii ce grabita a devenit lumea. Daca n-oi mai fi
cand te decizi sa-mi devii un destin fidel, lasa toate astea altcuiva. Am invatat
ca dar din dar se face Rai.

Stiu de cand am oferit mamei intr-un Craciun ultimii banuti din portofel. S-apoi,
prin zapada am gasit altii. Probabil ca tot munciti. Nu-ti cer nici sa fiu bogata
ori vreo ducesa infumurata.
Fa-ma saraca, dar iubita. Lipseste-ma de lux, dar da-mi murmurul linistitor al
omului care-mi spune ca va fi bine. N-ai fi tu un destin mai incapatanat ca mine!
Da-mi pacea sau dreptatea.

Asigurarea ca cel ce-ti citeste cu voce tare randurile mele nu e beat,
bogat sau prea iubit.

Cei care iti deschid ochii....despre ei...

Nu iti sunt neaparat cei mai buni prieteni. Nu ii consideri nici macar prieteni. Nu te menajeaza. Ba chiar te zguduie zdravav, pretinzand ca tu sa deschizi ochii si sa vezi adevarul. Te fac sa razi haotic fara sa-ti spuna bancuri. Uneori le porti pica pentru felul in care iti arunca adevarul in fata si tupeul de a se autoinvita in a-si da cu parerea asupra vietii tale.Despre ei...
Nu stiu cum as putea sa-i numesc altfel, dar stiu ca despre ei, despre oamenii care iti deschid ochii vreau sa va vorbesc...
Nu-i pot incadra in nicio categorie cunoscuta a relatiilor sociale sau interumane: nu-ti sunt neaparat prieteni (va cunoasteti poate de prea putin timp), nu tradatorii altora si salvatorii tai (nu vor sa salveze nimic din ce s-ar putea salva singur), nu neaparat cunostinte (poate i-ai vazut doar de catve ori in viata ta), nu cu orice pret dusmani (faptele lor nu demonstreaza acest lucru), nu tu oameni care iti vor raul, nu tu oameni cumsecade. Nu sunt oamenii frumosi... Nu pot si nici nu vreau sa-i descriu in vorbe mestesugite. Nu au subtilitate. Nu au finete fata de cei suferinzi. Au dojana si au dreptate, dar in anumite momente acestea sunt ultimele lucruri de pe acest pamant de care ai nevoie.
Sunt cei care te vad acolo jos la pamant si pe tine cautand disperata ajutor si nu schiteaza nici cel mai mic gest de intindere a mainii. “Chinuie-te. Vezi acolo, uita-te. Nu acolo unde credeai tu... dincolo... mai incolo... acolo e un toiag... poate ca iti e de ajutor daca vrei sa te ridici singura”. Dar nu vrei sa te ridici singura si te deranjeaza al dracului si juri ca atunci cand o sa te ridici de una singura, o sa pedepsesti persoana prin nerecunostinta si uitare. Toiagul ala amarat e subred si putrezit. Daca nu te tine??... Si vorbele lui nu iti iau durerea cu mana, ba parca din contra, pun sare pe rana care te ustura de mama focului. Si aceeasi mama a focului iti incearca nervii si nenorocita de farama de rabdare.
Acesti oameni sunt cei care te pun fata in fata cu adevarul:“Uita-te, trebuie sa vezi!”, fara cea mai mica intelegere a faptului ca tu nu vrei sa vezi, ca pleoapele tale stau confortabil cazute peste ochi. Sunt cei care iti spun ca daca suferi acum, mai tarziu nu o sa ai de suferit si isi incep expunerile si teoriile fara intelegere. Despre lucruri care te dor, care te fac nefericita, pe care ai preferat sa le eviti decat sa le infrunti vreodata, carora le-ai sapat de ceva timp groapa.... Fara dusuri si perdea, fara umbrele, cu o sinceritate care te scoate din minti si pe care nu vrei sa o auzi... Primul gest firesc de autoaparare este sa duci mainile la urechi si sa inchizi ochii. Dar poti??? Te lasa?... O astfel de persoana iti baga pe gat realitatea cand i-ai multumi pe eternitate sa te lase fericita cu visul.
Nu iti sunt neaparat cei mai buni prieteni. Nu ii consideri nici macar prieteni. Nu te menajeaza. Ba chiar te zguduie zdravav, pretinzand ca tu sa deschizi ochii si sa vezi adevarul... Te fac sa razi haotic fara sa-ti spuna bancuri. Ii alungi din existenta ta ca pe niste intrusi. Ba chiar uneori le porti pica pentru felul in care iti arunca adevarul in fata si tupeul de a se pofti sa-si dea cu parerea pe seama vietii tale si a greselilor tale. Legatura cu ei nu dureaza o viata. Nu le multumesti pentru binele, vorbele sau faptele facute, ci le reprosezi. De ce naibii incearca cu orice pret sa iti spuna ceva ce poate nu vrei sa auzi? Minciuna e mai confortabila, ignoranta si mai si, iar fericirea apartine exclusiv si in totalitate celor saraci cu duhul. Iar ceea ce iti spune este pe cat de incredibil, pe atat de adevarat... este trezirea la adevar.
In viata mea au fost 3 persoane care mi-au deschis ochii. Mai mult ca sigur ca nu o sa le mai revad niciodata. Stiu si constientizez asta, dar durerea si strangerea de inima nu apar. In cinstea lor, lacrimile nu se strang plocon in colt de ochi. Nici de emotie, nici de ura, nici de aducere aminte. Nu ii pot numi prieteni pe cei care mi-au deschis ochii. O sa-i uit repede, stiu. Nu-ti uiti prietenii. De cei care mi-au deschis ochii ma despart acum imposibilul. Suntem prinsi fiecare in vietile si in goana dupa picatura de aur si fericire. Daca nu ne-am uitat inca reciproc chipurile, timpul o sa le stearga in curand urma din creier. Ne-am schimbat prietenii comuni, numerele de telefon, identitatea. Ce nu o sa uit... este ca am putut sa vad bine si corect dupa aceea. Daca nu le-am multumit niciodata pana acum pentru injectiile in pleoape cu realitate pura, am incercat sa o fac acum.

MI-E DOR....

Daca stii cum este sa adormi noptile sperand ca razele diminetii or sa topeasca dorul, stii ce inseamna sa sperii zadarnic. Invata-ma atunci cum sa-mi iau sufletul si sa-l scutur zdravan ca sa curga din el picatura cu picatura veninul de dor, fructele care m-au gonit cu capul plecat din fericire.
Mi-e dor, atat de dor... De tine. De noi. De cum erai cu mine. De cum eram cu tine. Si nu pot si nu gasesc cuvinte sa spun cum, cand si cat de mult mi-as dori sa nu mai imi fie. Daca tu stii ce este acela dor, dor de o fiinta mai mult decat de orice alta fiinta, atunci te rog si implor, scapa-ma de el, de dor. Scapa-ma de intrus. Este dorul asta un blestem, este o cruce sub care eu, un simplu om, sunt doar o cocoasa si niste brate care se coboara inainte sa apuce sa se intinda. Pe care as vrea nespus sa ti-o arunc tie.
Iar daca tu stii cum este sa traiesti cu fiinta altuia intr-a ta, te rog, smulge-o din mine si las-o sa traiasca de una singura. Da-i inapoi dreptul la simtire! Lasa-ma si pe mine sa respir aerul meu, cu nasul si partea mea de viata. Lasa-ma nici mai mult, nici mai putin decat exact cum eram inainte de tine. Eram din varful degetelor pana la capatul firelor de par numai visuri frumoase, dorinte multe de fericire, speranta si tremur de incredere. Doamne, cat de frumoasa eram... Mii de cioburi s-au facut oglinzile in care iubirea si dorinta ei imi strigau asta. Acum, este si nu mai este viata mea...
Daca stii cum este sa adormi noptile sperand ca razele diminetii or sa topeasca dorul, stii ce inseamna sa sperii zadarnic. Salveaza-ma de nesperanta asta! Ma chinuie, ma bantuie, ma arunca din liniste si ma tranteste in framantare. Imi este dor si nu mai vreau sa-mi fie. Cum sa-mi iau sufletul si sa-l scutur zdravan ca sa curga din el picatura cu picatura veninul de dor, fructele care m-au gonit cu capul plecat din fericire? Cum sa fac fara sa imi reproseze ca l-am lasat fara ceea ce ii era mai drag? Daca eu te simt arzand, te vad stralucind, te aud ascultand, tu de ce nu raspunzi gandurilor si simturilor? De ce nu te intorci spre mine sa ma privesti dincolo de iubirea trecatoare si sa-mi spui ca esti aici langa mine si ca te-ai nascut sa-mi sorbi de pe buze surplusul de dor?.... Este pentru ca tie... tie... nu iti este dor.
Mi-e dor sa te stiu departe de mine, acolo de unde nu o sa te mai intorci niciodata la mine atunci cand imi este greu, si rau, si trist, si urat si imposibil. Mi-e dor sa nu te mai simt si sa nu te mai vreau atat de aproape. Caut pamantul nedescoperit in care sa-mi ingrop amintirile si apele care sa-mi spele noptile in care ma cutremur de dor.
Mi-e dor si ma strange. Ma sufoca si mi-a secat puterile. In vis ma inec cu prezenta ta. In realitate, ma sufoc cu lipsa ei. Dorul asta ma arde chiar si atunci cand stau bine pe picioare. Daca ai fi departe insa, eu cum m-as mai putea intoarce la mine cu inima senina?

Scapa-ma de dor si de felul in care il simt ca doare. Da, Doamne, minte inimii si judecata si scapa-ma de bubele in coji.

Am avut un vis frumos, mai dureros decat toate cosmarurile de pana acum: se facea ca nu or sa se mai vindece niciodata. Iar daca nici timpul nu le scoate de acolo, atunci cine? Atunci cum?

DACA AS FI AVUT TIMP...

Daca as avea timp sau daca as fi avut....

Daca as avea timp sau daca as fi avut, nu te-as fi oprit o clipa langa mine, dar te-as fi sarutat pentru ultima oara.

Daca as avea timp sau daca as fi avut, nu as fi lasat sa moara niciun fluture, niciun nor, nicio iubire si nicio soapta plina de dor.

Daca as avea timp sau daca as fi avut, te-as privi in ochii tai tulburi macar 3 secunde fara sa clipesc.

Daca as avea timp sau daca as fi avut, perna mea alba nu ar fi fost o clipa mai rece ca noaptea.

Daca as avea timp sau daca as fi avut mi-as fi dat seama de minciunile tale mai devreme.

Daca as avea timp sau daca as fi avut, as fi fost un om mai bun sau as fi vrut.

Daca as avea timp sau daca as fi avut, niciun esec nu ar fi acum in viata mea, dar ce farmec are intreaga aglomerare din mine daca nu am pentru ce sa plang, daca nu sufar ca apoi sa ma pot bucura pe deplin de tot ceea ce ma inconjoara?

NU fi trist, ma bucur ca nu am avut timp si-am fost Tu pentru ultima oara!

Transeaza-ma, dar lipeste-ma la loc!

Este nepermis, inadmisibil si monstruos de inuman si terifiant sa pedepsesti dincolo de vise, la limita impinsa de impulsuri. Mi-e teribil de frica sa pedepsesc mai multe decat o fac in visele mele si sunt sigura ca oricarui om cu o constiinta, cu o minte, cu o sanatate a mintii, un trup si un suflet in echilibru ii este la fel.

In numele dreptatii, toate lucrurile nedrepte se comit...

Viata nu e numai lapte si miere, numai flori si oameni buni, numai ganduri curate, numai iubire pura si dragoste iremediabila de viata. Life is a bitch si multe din lucrurile care au loc in ea sunt nedrepte. Una care ne refuza uneori ceea ce meritam. Noi nu suntem doar oameni. Uneori, suntem bestii. Uneori, instincul animalic primeaza in noi si ne cucereste cat ai zice “peste”. Comitem crime abominabile de care se ingrozeste tot satul si intreg mapamondul. Mai sunt si momente in care esti injunghiat pe la spate, metaforic vorbind si in care iti vine sa raspunzi cu aceeasi metoda, nemetaforic gandind.
Mai sunt si oameni care ti-au gresit, in fata si in spatele carora juri sa te razbuni, carora le doresti raul cu orice pret si de raul carora, atunci cand se intampla, te gandesti ca a fost binemeritat. Pe acei oameni, iti juri ca nu o sa-i ierti niciodata. In vis si in imaginatia ta le dai si tu pedeapsa. Ii chinuiesti, te lupti cu ei, ii invingi, dai foc casei in care locuiesc, le rapesti copii, pui bombe sub masina, ii sfarteci cu sabii si razi diaboleste atunci cand ii schingiuesti. Dar asta... se intampla in vis, cand subconstientul isi face de cap. In realitate... suntem oameni. Stim sa uitam, sa iertam, sa ne controlam pornirile si instinctele, sa fim rai si meschini si sa fim astfel in bunul simt la unor limite pe care le consideram rezonabile.
Au vuit recent ziarele din cauza unor crime abominabile si noi odata cu ele. A fost odata un Ramaru si lui i-au urmat multi altii. Acum au fost niste tineri, studenti, cu vise, cu dorinte, cu pretentii, cu sange rece... Orice... orice.... orice... pe lumea asta e permis... dar sa nu ucizi... sa nu-ti usurezi tie constiinta si viata eliminand-o pe a altuia.
Daca asta te face mai multumit, daca esti furios si nu stii cum sa-ti calmezi furia, daca tu crezi ca studiindu-mi anatomia o sa gasesti un raspuns pentru faptele mele, te inseli. Dar tine minte ca trupul pe care l-ai ciopartit nu mai poate fi lipit la loc. Poti sa incepi cu mana, dar gandeste-te ca mana asta niciodata nu o sa mai mangaie. Poti sa continui cu piciorul, dar gandeste-te ca piciorul asta niciodata nu o sa mai paseasc niciodata. Poti sa termini cu ochii, dar gandeste-te ca ochii astia nu or sa mai vada. Sunt om inainte de toate. Orice as fi facut, am dreptul la viata, am dreptul sa ma caiesc, sa fac pe raul, sa injur, sa-mi para rau, etc. Tineti minte, orice as fi facut cat eram in viata, odata ce nu mai sunt nu mai port responsabilitatea pentru faptele mele. Nu mai pot sa fiu judecat, pedepsit sau tras la raspundere. In numele dreptatii, iti permit si te desemnez obligat sa ma faci la loc.
Toti am vrut rolul de creator la un moment dat si momente in care sa ne simtim asa cum se simte Dumnezeu. Unii oameni au dorit cu orice pret sa dea nastere altor oameni... nascand, luptandu-se cu soarta, cu conditiile, cu destinul, cu imprejurarile, cu dorintele si piedicile puse de ceilalti. Vrand nevrand, caindu-ne apoi sau batandu-ne cu pumnii in piept de mandrie, ne place ca din cand in cand sa facem putin pe Dumnezeu. Unii s-au chinuit sa insufleteasca statui de dragul de a vedea chipuri si suflete perfecte, altii s-au gandit sa fure focul din ceruri ca sa ne imbunatateasca conditiile de aici de pe pamant, altii s-au luptat cu apa pentru ca specia umana sa nu piara. Altii se grabesc sa desfaca si sa cioparteasca. Sa desfaca vieti si oameni.
Este nepermis, inadmisibil si montruos de inuman si terifiant sa pedepsesti dincolo de vise si dincolo de impulsuri. Mi-e teribil de frica sa pedepsesc mai multe decat o fac in visele mele si sunt sigura ca oricarui om cu o constiinta, cu o minte, cu o sanatate a mintii, un trup si un suflet in armonie ii este la fel. Nu sunt nici atee si nici foarte credincioasa, dar stiu sau asa vreau sa stiu ca mai devreme sau mai tarziu... fiecare are ceea ce merita.
Este un pay-back time la destinului si existentei umane.
Niciodata sa nu te grabesti cu lectiile astea sinistre de viata si dreptate!

YOU JUST CAN'T LOVE THEM....ALL....LISTEN;)

....

M-AM NASCUT SA FIU BANALA...

Nu m-am nascut sa fiu o femeie ca toate femeile. M-am nascut ca sa fiu... ALTFEL! Diferita de cei din jurul meu. Deosebita. M-am nascut sa fiu invingatoare. M-am nascut sa nu ma las condusa de sabloane. M-am nascut sa nu trec neobservata pe strada. M-am nascut nu ca sa am case, ci resedinte luxoase. M-am nascut nu sa ajung bine, ci sus de tot. M-am nascut sa ating cerurile si sa le fac celorlalti cu mana de acolo. M-am nascut nu sa-mi cladesc o cariera, ci sa-i ajut pe altii sa-si cladeasca cariere. Nu m-am nascut sa ma pacaleasca iubirea, m-am nascut sa o pacalesc eu pe ea. M-am nascut nu ca sa-mi pierd zilele asteptand ca un cineva cu un suflet feroce abia abia sa-l inteleaga pe al meu, m-am nascut sa ma joc cu ele. Nu m-am nascut sa intreb in stanga si in dreapta daca mi-a vazut cineva sufletul pereche, m-am nascut sa ma plimb cu el mana in mana. Nu m-am nascut deloc sa fiu nefericita!
M-am nascut sa schimb lumea, sa fac valuri in pahare de apa, sa creez tornade prin locul in care trec, sa reformez, sa las foc si jaratic in lumea mea. M-am nascut ca sa nu fiu oricum. M-am nascut pentru ca atunci cand nu o sa mai fiu, lumea sa-si aminteasca de mine si sa-si aminteasca in regrete. M-am nascut sa mi se lase cu recunostinta flori pe mormant. M-am nascut om ca sa ma reincarnez in alta viata spirit. M-am nascut sa traiesc o suta de ani. M-am nascut ca sa nu duc o existenta banala. M-am nascut cu o menire: sa schimb viata celor care mi-au schimbat-o mie. M-am nascut sa fiu copil si sa infrumusetez planeta. M-am nascut sa ajung om mare si o salvez. M-am nascut sa inventez arma care nu va distruge pamantul, ci il va salva. M-am nascut sa traiesc cel putin o suta de ani. M-am nascut sa fiu tanara si frumoasa pana atunci. M-am nascut nu ca sa fiu amanta vreunui barbat puternic, m-am nascut sa fiu eu puternica. Sa frang in zece inimile barbatilor. Sa fiu pururea sotie. Sprijin si viata si mentor si model si iubita si adorata si invidiata si ravnita. Niciodata sacrificata, niciodata obosita, niciodata trista, niciodata invinsa.
Dar sunt o femeie banala. Nu sunt un fashion icon. Ochii mei nici macar nu se scalda in vreo culoare deosebita. Trupul meu arata banal necioplit de bisturiu. Respir banal, ma misc intr-un ritm banal, exist banal, gandesc normal si in consecinta uimitor de banal. Seman teribil cu celelalte femei si nu ne despart ca infatisare decat niste fasii de materiale, niste farduri aruncate cu o altfel de migala, niste vise, un univers interior. Nu am capatat acele aptitudini de lider, am invatat doar cum sa ma conduc. Nu stiu sa fac un barbat sa ma considere viata lui, dar cand iubesc il pun in centrul propriului univers. Nu pot sa schimb lumea asa cum as vrea, ci o las sa ma schimbe dupa cum vrea ea. Nu mai pot sa redevin copil si nici sa fiu naiva ca sufletul sau. Imi este chiar teribil de frica de momentul in care o sa aduc si eu pe lumea asta terifianta suflete crude si pure.
Si imbatranesc, si ridurile stiu cum sa-si fac drum spre suprafata pielii. Si pe masura ce imbatranesc imi dispare dorinta de a schimba lumea si apare cea de a-mi gasi locul meu in lumea asta. Nu palate, dar o casa in care sa ma simt ca acasa. Nu sa ma planga posteritatea, sa ma planga cei care ma iubesc. Nu sa ma iubeasca toti, ci cei pe care ii iubesc si eu. Nu sa fac cariera cu succes nebun, ci sa ma innebuneasca sentimentul ca da, e minunat sa faci miracole din ceea ce iti place. Probabil ca m-am nascut sa fiu banala M-am nascut sa nu vreau sa fiu mai mult decat ceea ce sunt.

Teama de sad-end

Poti sa spui frumos si vesel "la revedere, imi pare tare rau ca nu o sa ne mai vedem niciodata"? Poti sa-ti conduci relatia senin, neisteric, resemnat pe ultimul ei drum? Daca poti, ma bucur pentru tine. Dar nu te cuprinde panica? Nu vrei inceputul cu orice pret inapoi? Nu rememorezi cuprinsul?Cand prietena mea din copilarie si-a petrecut prima vacanta departe de mine, am simtit pentru prima oara golul. Golul acela imens pe care il lasa doar lipsa unei persoane obisnuite sa existe in viata ta, pe care mai devreme sau mai tarziu incerci sa-l umpli cumva, cu ceva sau cineva. Atat de mult imi lipsea prietena mea ca ii promiteam solemn in gand ca daca se intoarce mai repede o sa-i dau de bunavoie si nesilita de nimeni jucaria mea preferata. Noaptea, visam ca se intoarce. Acolo, ne continuam nestingherite jocul pana cand o vedeam cum rade obraznic si nerusinat inspre mine. In fiecare sfarsit de vis, ne paruiam pana oboseam. Automat, dimineata ma trezeam mai fericita, mai proaspata si mai imbarbatata. Asa, imi trecea repede dorul de ea. Cand s-a intors, m-am bucurat nespus. Jucaria a ramas insa la mine. Nu i-am mai dat-o niciodata. Nici cand a plecat de-a binelea si a trebuit sa se mute in alta parte. De ciuda, am uitat-o. Nu era un happy end.
M-am apropiat de oameni cand stiam ca urmeaza sa plece din viata mea. Subit, chipurile lor imi imi deveneau mai dragi. Sufletul mai plin de prezenta lor. Golul... gol de tot cand plecau. Plecarile... cat de lin se petreceau, mi se pareau prea bruste. Cat de dragi imi deveneau ochii... ii priveam mai mult.... si mai mult... de teama de a nu-i uita. De ce as vrea sa uit o privire care ma facea fericita? Si sa vreau si... cum as putea sa fac asta? Strangeam si mai mult in brate.... de frica ca nu o sa mai intalnesc in veci o caldura ca a lor. Imi placea si mai mult senzatia pe care mi-o lasa urma lor in jurul trupului meu. Masuram locurile in care ne plimbam si adulmecam mireasma lor de teama ca niciodata nu o sa mai le simt atat de real. Atat de groaza ca or sa se trasforme in niste amintiri... care fie dor, fie mor. Locurile nu fug niciodata din locul lor. Dar tu nu ramai niciodata la fel in umbra lor.

Cand prima mea iubire din adolescenta mi-a spus ca are nevoie de ceva timp sa ma iubeasca, i-am promis in gand ca ii dau pe tot. Nu i l-am dat. Cand s-a intors, iubeam deja un altul. Timpul nu i l-am mai dat inapoi niciodata. Cand s-a incheiat ultima mea relatie, (nu cronologic ultima, ci ultima care a insemnat ceva!), nimeni nu a incheiat-o. S-a incheiat pentru ca nu mai mergea. Nu exista o vina a unuia mai mare decat a altuia.O iubire care obosea. Dar nu-mi putea scoate din minte clipele frumoase, dorinta de a mai simti din nou si pentru ultima oara gustul tare al unei cafele de dimineata, nevoia acuta de a auzi rostit un “mai, fata”, ispita de a implora pana a nu lasa sa plece, dorinta de a resuscita, de a mai trai ultima data cu miracolul de prima data, de a inchide atat de tare pumnul incat fulgul sa nu se topeasca chiar in palma ta. Nu in palma ta. Nu din neputinta ta, a voastra sau a nimanui. Din cauza ca fulgul insusi e prea slab sa supravietuiasca, ca poate iubirea nu e cea adevarata. Nu el, nu barbatul care ti-a fost atat de drag...
Cui ii este teama de sfarsitul unei relatii sa aiba curajul sa spuna “eu” si sa se priveasca cu atentie in oglinda. M-as simti subit mai bine. Poti sa spui frumos si vesel “la revedere, imi pare tare rau ca nu o sa ne mai vedem niciodata”? Poti sa o conduci senin, neisteric, resemnat pe ultimul ei drum? Daca poti, ma bucur pentru tine. Dar nu te cuprinde panica? Nu vrei inceputul cu orice pret inapoi? Nu rememorezi cuprinsul? Nu ti-e dor de ceea ce ar fi putut sa fie o frumoasa continuare a relatiei de iubire, prietenie, de obisnuinta, de ceea ce o fi fost? Nu iubesti la nebunie barbatul, nu-ti pierzi mintile cautand compromisurile? Nu vezi un sfarsit de lume intr-o inchidere de visuri?

Mie nu mi-au placut niciodata. Despartirile. Cand o relatie se afla cu un pas in groapa. Cand inca o relatie pe care o credeai vie pentru o eternitate hotaraste ca e timpul sa se retraga si sa moara. Cand o persoana care ti-a fost draga trebuie sa iti devina in mod constient un strain pe care nu l-ai cunoscut, nu l-ai stiut, nu l-ai simtit, nu-l mai vrei si nici nu te mai intereseaza. E greu cu sfarsitul fara happy-end. Sa-l acccepti mai ales. E greu tare sa accepti ca sfarsitul unei relatii nu e un sfarsit de lume si sa implori uitarea ca pe o solutie convenabila si oficioasa de prezent. Sa ai taria si demnitatea sa-ti tragi la timp piciorul afara din groapa.

Vals pe ritm de iubire

Valsul tau a fost diferit. Dincolo de orice ai mai fi putut trai. Ceva ce nu iti este permis sa uiti.



1, 2, 3... asa incepe valsul. Divin... Te inclini usor si zambesti gratios din coltul gurii. Intinzi bratele si te lasi cuprinsa de brate. Accepti si prinzi delicat mana care ti s-a intins. Palmele lui te-au cuprins pe ale tale. Privirea senina, spatele drept, capul pe spate. Inspiri si lasi sufletul plin... Expiri pe nas emotii si te inrosesti un pic. Te sperii un pic ca nu stii cum o sa iasa finalul. Curaj.... E 1,2,3... e un vals mic. Auzi muzica, cunosti sunetele, stii regulile. Este vibratia lui 1, 2, 3... e valsul dorit. Tu esti iubirea. Partenerul este norocul ca v-ati intalnit. Valsul este cel care le-a unit. Cunosti timpii... ai pornit. Dintr-o sala intreaga, ce bine ca tocmai voi v-ati intalnit. Nu exista timp si spatiu. E doar plutire, incantare, alunecare. E un cantec viu. Nu faci niciun pas gresit. Te poarta ritmul pe sarme de curaj si neinfrinare. E un joc minunat de sensibilitate si pasiune, de gratie si fior subtil. E valsul tau dorit.
1, 2, 3... te ghidezi dupa cea mai mare bataie a inimii. Nimeni nu calca pe nimeni gresit. Picioarele sunt la locul si momentul potrivit. Nu mai percepi sunetele si nu-ti mai auzi inima. Ai pasii in minte. In timpul valsului, nu exista nimic rau, nimeni nu a gresit. Cand iubirea se intensifica, ritmul ajunge de neoprit, vocile din jur devin de nedeslusit. Luminile se sting. Curge diin tavan o aroma de flori si prospetime. E de nedescris. E cald, nu simti. Aroma vietii iti racoreste fruntea. Dansul e de neoprit. Secundele se scurg. Dar cine le mai numara?...
Nu exista acum, atunci si de acum inainte. Esti undeva dincolo de timp. Faldurile rochii se misca in ritmul valurilor inimii. Grijile si probleme sunt prinse de marginea lor. Le atingi de podea si le afunzi cu tocurile. Uiti de existenta lor. Esti dincolo de lumini si umbre, dincolo de voci. Esti cu el. Te tii bine acum, el te trece lumea... in acelasi ritm de 1, 2, 3. Te-a trecut. Te-ai linistit. Ritmul se accelereaza. Scapi de griji si visuri rele. Se opresc la intrarea in sala de bal. Dansul a inceput cu liniste, continua cu foc, si pasiune si ameteala.
E liniste, pustiu, ceata, desert, pereti albi si puri, candelabre imense, rochii splendide leganandu-se pagan. Camera se invarte odata cu tine, tu odata cu el. Amandoi odata cu camera. Un pas mic, un pas mic... e atat de bine sa te simti iubit... Te desprinzi, te inalti, incetinesti ritmul putin, cobori un pic. Te inalti din nou. Se pluteste pe aripi de nemarginire. Se topeste totul in jur. Te mistui... si plutesti atat de linistit, de elegant. Si plutesc si altii la fel de elegant... poate mai linistit... si mai frumos. Plutesti pe muzica. Dar chiar ii simti?? Chiar ii mai vezi cum se desprind? E seara ta, e valsul tau. E incetinirea ta, e intensitatea. Iubirea e doar a sufletului tau. E inaltarea ta. E ceva nemaintalnit, dar nemaipomenit.
Aproape ca dansul magic s-a sfarsit. Cand oare a dat semne de sfarsit? Asa e valsul... 1, 2, 3 si 1, 2, 3... Intr-o zi de vara, renasti in el. La inceput, esti fericit. La sfarsit, esti fericit si obosit. Si atunci vezi picurii de sudoare si chipul care iti e uimit. Multumesc, Doamne, ca a fost divin... Trebuia sa se fi sfarsit? Ai fi putut continua astfel la infinit? Aceasta este iubirea perfecta, acesta este valsul vietii. Divin si cu final. Il multumesti partenerului pentru ce ai simtit si pentru ca s-a intamplat. Nu mai ai suflu, nu mai ai putere, nu mai ai talent, nu mai ai suflet sa mai traiesti unul la fel de intens si molcomit. Valsul acesta a fost trait. Momentul de nestins. Amintirea lui de neatins. O mare reverenta in fata celui care te-a iubit.
Unii nu stiu nici unde este sala de bal. Altii ajung cand valsul s-a sfarsit. Unii au picioarele tepene, inima piatra, auzul si vazul incetosate. Unii nu sunt muzica, nu vibreaza in ritmul ei. Unii nu au partenerul potrivit. Valsul tau a fost diferit. Dincolo de orice ai mai fi putut trai. Ceva ce nu iti este permis sa uiti.

It's all about hope!

E trist, frumos si fascinant sa poti spune ca tu cel putin ai iubit. Si ca ti-ai revenit cand s-a sfarsit

Vag, dar imi aduc aminte. Stiu doar ca am stat pe o banca. Stiu ca mai devreme plouase. Stiu ca statea sa ploua din nou dupa mirosul de umezeala amestecat cu parfum de aer tare. Stiu ca m-am uitat in jur si am vazut gol. Stiu ca ma uitam prin mine si te vedeam tot pe tine. Stiu ca dincolo de noi era lume multa. Erau picioare care se miscau. Vedeam guri care radeau. Intuiam voci care taceau. Simteam oamenii care se duceau, oameni care plecau, oamenii care se si intorceau. Printre ultimii, am sperat sa fii tu.

Stiu ca pe banca, odata cu mine, a respirat si s-a nascut un gand. Greu, sufocant, aproape de plumb. A dat sa plece, dar s-a razgandit. A mai ramas un pic. Imi spunea eu sa ma ridic sau sa fug pripit. "Nu pot", m-am plans. "Nu acum", am suspinat si m-am vaicarit. Am incremenit caci abia atunci mi-am dat seama ca totul s-a sfarsit. Am vrut sa tip, sa urlu, sa spun ca inca nu, inca nu e totul pierdut, dar m-am chircit plapand. Am inteles ca nu s-ar fi putut, asa ca, in amar si hohotit, am zambit senin.

Imi aduc aminte ca picioarele imi erau prea grele, inima atat de vaporoasa ca nici nu poate sa se urneasca. Stiu ca am batjocorit-o si am numit-o proasta, dar proasta nici nu s-a clintit. Stiu ca langa banca era o baltoaca. Stiu ca in ea lasam sa curga toate durerile lumii printr-un singur trup urgisit. Al meu. Stiu ca am numit baltoaca marea mea albastra, dar marea asta nici macar nu mi-a zambit. Stiu ca mi-am facut trupul lut, dar lutul asta nici macar nu s-a clintit. Apa si cu lut, am ramas tot stana de piatra.

Stiu ca pe banca cineva se certa cu sine. Isi vorbea urat. Se blestema ca nu mai crede in nimic si stia si cum. S-a tras de par si si-a dat palme pana a obosit. S-a zgariat, s-a injosit si n-a mai spus nimic. A vrut, dar a tacut malc. A spus ca nu a putut. Ah, nu l-am crezut. Stiu ca in dreapta bancii se refugiasera niste amintiri si langa ele o fericire si o umbra clara. Stiu, era fantoma viitorului meu, viitor sfaramat in cioburi. Mi-au patruns in sange cand mi-am zgariat pielea ca sa le adun si un alt ciob numit trecut mi s-a lipit de suflet. Ah, dar chiar nu m-a durut. Vai, cat pot sa mint...

Stiu ca mi-am dorit sa fiu una cu picaturile care au inceput sa cada din cer. Jur ca mi-am dorit sa cad, sa curg puhoi, sa nu ma mai ridic. Dar in spatele bancii ma privea palid un suras. Era acelasi gand. Cu ochii in lacrimi, mi-a venit sa-l sarut. Gandul mi-a zambit trist si fericit. O sa poti. O sa te ridici cam stramb, dar o sa poti mai frumos. M-a mintit ca o sa existe si un maine. Speranta lui m-a incalzit. Binele lui m-a facut sa imi revin. Dorintele si visurile vin din nou la tine. Doar sa le chemi, sa le lasi timp. Sa multumesti frumos celui cu care le-ai impartasit.

Speranta exista si maine chiar daca nu o vezi azi. E trist, frumos si fascinant sa poti spune ca tu cel putin ai iubit. Si ca ti-ai revenit cand s-a sfarsit.

Nu ai fost acolo... Nu ai fost acolo sa pui flori pe locul in care totul s-a sfarsit.

Pentru prima oara in viata mea, ceva s-a indeplinit dupa cum am vrut, ceva a fost rotund, ceva m-a implinit. Ceva a fost menit. Ceva m-a tulburat in bine. Nu ai fost acolo sa-mi simti fericirea, sa-mi vezi lumina cum transpare prin piele. Pentru a doua oara in viata mea de cand trag linii, intr-un sfarsit am pus un punct. Nu te-a pasionat geometria, nu ai fost acolo sa vezi minunea. Nu mi-am vazut sclipirea, nu mi-ai auzit exclamatia de triumf. Nu am auzit aplauze, dar am simtit niste palme cum se lipesc usor de un suflet greu. Nu erai nici dincolo de urma palmelor. Pentru a 3-a oara in viata mea am plans mai prost decat proastele. Nu ai fost acolo sa-mi spui ca lacrimile sunt gratuite, ca nu alina nimic, ca nimeni nu le numara, ca nimic nu le inghite, ca nimeni nu se sinchiseste sa le guste. Nu ai fost acolo sa-mi intinzi batista, sa-mi desenezi un zambet, sa-mi minti frumos un suflet.

Am gresit cu adevarat pentru a 4-a oara. Nu ai fost acolo sa-mi spui ca si tu faci lucrurile gresit. Nu ai fost acolo cand m-am sufocat si am tras minciuna in plamani cu dor de marihuana si senzatii tari. Nu ai fost acolo cand aproape m-am drogat cu iluzii si stupizenii, dar mi-ai aratat de unde erai ca tu stii cum sa respiri un aer curat. Credeau ca numai tie iti place mireasma de aer tare si curat? Nu ai fost acolo cand am fost eu cu adevarat a 5-a oara. Si totusi mi-ai lipsit cand m-am regasit. Nu ai fost acolo cand m-a plouat ca sa ma convingi ca maine o sa vina un potop de soare ca sa ma usuce. Dar a venit. Anemic, galben, obosit, mie mi-a priit. Nu ai fost acolo sa vezi ca vezi ca fata care s-a jucat cu chibriturile, s-a ars cu focul. Dar sac... mi-am revenit.

Nu ai fost acolo cand am obosit a 6-a oara. Nu ai fost acolo sa pui flori pe locul in care totul s-a sfarsit, nu ai ingenunchiat in fata a ceea ce ai schimbat, nu ai venerat pe cea care te-a pastrat, n-ai jelit dupa pactul nescris. Nu mi-ai simtit zvacniturile din cap, intepaturile din inima, veninul din sange, patima din creier, tristetea din priviri. Dar totusi mi-am revenit cu un plans isteric... cand ai fugit obsesiv.

Nu ai fost acolo cand am amortit pentru a 7-a oara. Si m-am facut bine, am inceput sa misc. Nu ai fost acolo cand, pentru a 8-a oara, am pierdut ultimul tren care ducea spre dorinta. Pana a fugit din gara, am impietrit, am inlemnit, m-am transformat in praful de pe banca. Am ramas doar cu o privire mica si goala, uitandu-se pierduta cum fuge si ultima sansa. Slabiciune, neputinta si nimic. Am ramas uimita cand nici nu m-ai compatimit. Am amortit. Singura goala printre o mare de oameni imbracati. I-am invidiat. M-am injosit.

Nu ai fost acolo cand pentru a 9-a oara, am supravietuit fara imbratisari, fara incurajari, fara strans in brate, fara alinarea lui “se poate”, fara curaj, fara dovezi, fara Dumnezeu, in lipsa de certitudini. Nu ai fost acolo cand pentru a 10-a oara m-au bucurat multe cuvinte. Dar unul, al tau, de departe m-a pleznit. M-a doborat. Acum ca esti aici, pentru a 11-a oara te implor sa pleci. Te-am cautat mai demult. Atunci nu te-am gasit. Pentru prima oara, Eu, eu sunt cea care iti deschide usile ca sa pleci odata. Sa nu te mai intorci vreodata la ceea ce ai parasit! Sa nu mai calci prin locuri pe care nu ti le-ai dorit! Nu mai esti binevenit!

Cum ar fi fost daca....ar fi fost bine...dar ar fi durat....

Unele vise sunt facute sa te inconjoare cu liniste si sa te imbratiseze suav, mirosind a noapte buna. Dincolo de intuirea si intelegerea semnificatiilor lor psihologice, alte vise sunt facute sa te lase perplex. Sa te ameteasca pana la naucire si durere. Pana acum, in visul meu din miez de noapte era bine si promisiune de uitare si evadare. Pana cand m-am trezit leoarca, pana cand patul devenea lacul in care ma pierdeam si camera apa in care ma inecam si fotografia din rama, persoana care imi intindea mana la care nu mai ajungeam. Pana cand visul s-a prefacut in imagini si culori care se retrag si se amesteca, in senzatii care se pierd, in gusturi pe care nu le mai simt, in idei care mi-au facut inima sa bata repede, repede, zvacnind de intristare mult timp dupa. Pana cand m-am uitat in stanga si in dreapta si am adormit la loc. Si am visat din nou.

In visul meu de noapte nimic nu este extraordinar, se perinda oamenii pe care ii intalnesc si pe timp de zi si adevar, oameni pe care nu i-am mai vazut niciodata, locuri, peisaje, intamplari reale sau imposibile, dorinte refulate, impliniri tesute doar de imaginatie, transpuse in suflet. Insa visul acesta din miez de noapte mi-a sfasiat inima in doua. Nu ma gaseam in el, nu te gaseam. Ma pierdusem, erai pierdut. In el nu era niciun viitor, in el erau scrise doar franturi de trecut. Unul obisnuit. Comun si banal. Trait cu o persoana uitata, cu un chip drag, alaturi de un corp familiar, de ochi care frig, de buze care ametesc, in privirea care te trezeste.

“Cum ar fi fost daca eu vroiam sa inteleg cand tu baguiai cuvinte? Cum ar fi fost daca as fi putut derula timpul si opri din curgere o singura zi din viata mea, iar aceea sa capete forma vointei si a dorintelor mele? Cum ar fi fost daca m-as fi intors cand mi-ai spus sa plec, daca nu auzeam cuvintele cum ma gonesc nemiloase ? Cum ar fi fost daca lasam sa plang tare si nu zambeam ipocrit a nepasare? Cum ar fi fost daca iti asezai cerul langa cerul meu, daca mutai marea langa lacul meu, daca aduceai nisip pe plaja mea, daca pictai viata mea in culorile tale, daca viata ta o includea si pe a ta? Cum ar fi fost daca as fi aflat din timp ca pentru unele decizii nu exista un "mai tarziu" spre o cale de intoarcere? Cum ar fi fost ca visul meu de acum sa fie realitatea ta? Cum ar fi fost sa am certitudinea ca cel putin ai fi incercat sa ma iubesti?...”

Visul incepea cu mine intreband, cu tine zambind si nimeni raspunzand. Din vis direct in realitate. Buimacita. Cu inima galopand, alergand sa se prinda de pereti. Regretand, asteptand raspunsul, cautand persoana, batand-o cu pumnii in piept si cerandu-i explicatii. Cum ar fi fost daca?... Ar fi fost altfel. Zadarnic. Trist. Minunat. Reconfortant. Ar fi fost totul sau nimic. Mai multa curatenie in sufletul meu, mai multa acceptare, mai multa seninatate, iubire, splendoare, soare mai ceva ca vara, ploi mai bogate ca toamna.

De fapt, nu stiu cum ar fi fost daca... Nu stiu cum ar fi fost cu tine pana mai tarziu in viata mea. Nici in vis nu am putut afla.

Wednesday 20 May 2009 - 09:40AM (EEST)

Intai sa merite, apoi sa ma iubeasca

Azi nu mai vreau ce am vrut, nu mai vreau fum si amagire. Nu mai imi sunt de ajuns. Nu mai vreau scufundare in singuratate si sa cred ca asa imi este cel mai bine. Vreau culoare, viata, siguranta. Vreau liniste. Si incredere, si speranta mai ales. Multa de tot, cat sa-mi ajunga pentru tot restul vietii, cat sa nu mai mi-o pierd niciodata. Nu mai vreau ca amintirile sa-mi fie tot ce mi-a mai ramas. Vreau altele noi, unele fara strangeri de inima, fara lacrimi in ganduri. De ce nu vin cand am nevoie de ele? De ce nu le gasesc atunci cand imi lipsesc cel mai mult?

In trecut, de buna voie si nesilita de nimeni, am avut prea putine asteptari de la iubire, sperand ca astfel o sa o fac sa creasca mare. Am lasat totul la voia sortii si pe mine dusa in nestire de ea. Am facut de dragul oricui, dar mai putin al meu, compromisuri, unul dupa altul, altul dupa unul. Dar va rog, din tot sufletul, nu faceti asa cum am facut eu. Orice femeie de pe acest pamant care iubeste are dreptul sa-i fie rasplatita iubirea. Asa ar fi just, asa ar fi uman. Asa am fi toti iubiti. Luati-va soarta in mana si mandriti-va trufase cu ea. Iubirea pleaca intr-adevar de la propria persoana si abia apoi se leaga de o alta. Nu oferiti totul inainte de a va asigura ca o sa va fie oferit totul. Stiu ca iubirea e ca o loterie si ca niciodata nu o ai certitudinea ei. Dar ii vezi semnele, ii intuiesti prezenta, simturile tale ti-o striga, undeva pielea, sangele si creierul o realizeaza. Atunci atunci e cazul sa-ti daruiesti sufletul.

Stiu ca nu suna deloc crestineste, dar este echitabil daca ceea ce iti doreste pentru tine inseamna binele: nu iubiti pe cel ce nu va iubeste. Nu invocati timpul in ajutorul vostru, nu asteptati vreo minune din cer, nu cersiti iubirea si nu va lasati umilite doar din speranta ca la un moment dat o sa fiti iubite. Iubirea nu inseamna sa o implori si sa te umilesti. La final, tot tu o sa fii cea care plateste. O sa platesti cu dezamagirea, dand nastere in chinuri unor monstri de sentimente, cu greu o sa scapi de senzatia de desertaciune si gol, de sentimentul de ura fata de tine si fata de cel care te-a facut sa te urasti. Cu greu o mai poti sa-ti deschizi sufletul in fata altcuiva, cu greu o sa-ti regasesti increderea, cu greu o sa construiesti la loc speranta. Cu greu scapi de imaginea celui care te-a facut sa suferi.

Probabil ca cer prea mult de la iubirea pe care nu o mai am sau nu am avut-o niciodata. Dragostea e mult prea oarba ca sa vada bine, noi prea comozi ca sa ne dezlipim genele si sa privim mai departe de ceea ce apare in fata genelor. Poate ca astept prea mult de la o iubire viitoare, dar nu vreau decat o iubire care sa merite, care sa imi incalzeasca sufletul si sa nu mai arda tot in calea ei. Nu mai vreau ce am vrut, nu mai vreau fum si amagire. Nu mai imi sunt de ajuns. Nu mai vreau sa ma pierd in singuratate si sa cred ca asa imi este cel mai bine. Vreau culoare, viata, siguranta. Vreau liniste. Si incredere, si speranta mai ales. Multa de tot, cat sa-mi ajunga pentru tot restul vietii, cat sa nu mai mi-o pierd niciodata. Nu mai vreau ca amintirile sa-mi fie tot ce mi-a mai ramas. Vreau altele noi, unele fara strangeri de inima, fara lacrimi in ganduri. De ce nu vin cand am nevoie de ele? De ce nu le gasesc atunci cand imi lipsesc cel mai mult? Din ce magazin de lux sau de la ce taraba as putea sa le cumpar? Le-as cumpara pe cel putin trei ani din viata mea.

Am nevoie din tot sufletul de cineva care sa merite. Sa-mi dovedeasca ca merita sa fie iubit si nu doar pentru o saptamana, nu doar pentru o noapte, nu doar pentru un schimb de imbratisare, nu doar pentru o imbinare de buze, nu doar pentru o iluzie de moment, nu din frica ca odata cu plecarea trupului de langa tine, raman eu fara suflet. O iubire care sa nu ma arunce in lamentare si in plangere de sine. Sa ma faca mai buna si mai umana decat sunt acum. Mai senina. Mai in zambet si fericire. De ce este adevarat ca noi femeile vrem intotdeauna prea multa iubire? De ce ne asezam sufletul in fata broscoiul broscoilor cu speranta ca broscoiului o sa-i fie de ajuns ca sa se transforme in printul printilor? De ce nu intuim ce o sa faca cu el? De ce nu vedem cum il priveste lacom si il apuca hulpav? De ce nu credem ca o sa manance din el pana la saturarea pantecelui, iar apoi nici nu o sa se mai deranjeze sa multumeasca pentru el? De ce nu vedem ca nu se multumeste cu unul, ca vrea sa incerce si altele? De ce cuvintele mele nu au sens pentru unii? De ce sunt egoista daca tanjesc dupa o persoana care intai sa merite si abia apoi sa ma iubeasca?

Tuesday 5 May 2009 - 12:00PM (EEST)

:(

Doare sa vrei cu disperare pe cineva care sa te iubeasca si sa te alinte ...sa fie langa tine no matter what....doare sa nu poti avea ceea ce iti doresti...doare sa treaca inca un tren prin gara ta fara ca tu sa fii prezenta acolo cand fluiera de plecare...doare sa vrei sa intri in viata cuiva ...sa fie bine ...sa incerci....dar sa nu fii bine primit...e dureros sa-ti dai interesul de fiecare data sa fie bine si sa nu primesti decat resturi de fericire......nu cred ca mai are vreun rost sa intreb de ce toate lucrurile bune in viata se capata foarte greu si nu ajungi sa te bucuri suficient de ele...doare sa platesti de fiecare data pentru aceleasi greseli.ale tale ..sau ale altuia....DOARE.....nu multi reusesc sa vada ca sub zambetul fals se ascunde multa suferinta.....

Pana la urma ce vina are persoana careia ai vrea sa-i arati cum esti cu adevarat.....ce vina are persoana respectiva ca in felul tau esti o egoista...ca ai vrea-o doar pentru tine...ca ai vrea ca intre voi si restul lumii sa fie o bariera mare care sa iti permita sa-i oferi orice neconditionat.....cel mai tare doare faptul ca nu primesti acea sansa.....

Trebuie speranta, rabdare....si noroc...nu sunt multi cei rabdatori......mama mea are o vorba: "FIECARE SAC ARE PETECUL LUI"....nu-mi ramane decat sa astept si eu un petec al meu.....unul care sa se potriveasca dupa sufletul meu si care sa stie cum sa-mi acopere suferinta si sa-mi aline sufletul....

Poate are dreptate lumea cand spune ca am o problema....dar nu cred ca e o problema in a visa la fericire si la acea liniste sufleteasca la care fiecare din noi aspira.....sau cine stie......

Monday 20 April 2009 - 02:51AM (EEST)

Pacaleala pacalitilor...

Oare cine este cel mai pacalit din toata povestea? Tu, ca ai vrut sa ma pacalesti? Eu, ca am vrut sa ma par pacalita fara ca de fapt sa fiu? Sau iubirea, ca a fost mai pacalicioasa decat toti maestrii pacalelilor din lume? Poate eu, ca m-ai surprins nepregatita. Poate tu, ca ai actionat premeditat. Poate iubirea, ca ia prin surprindere toti pregatitii si nepregatitii pamantului. Poate iubirea, ca loveste in ingamfati si crede ca ii poate transforma in modesti, ca poate face peste zi ca un suflet mic sa devina mare peste noapte. Poate tu, ca ai iubit in batjocura. Poate eu, ca am batjcorit iubirea. Poate niciunul... ca nimic nu se intampla daca nu lasi sa se intample, ca nicio minciuna nu ajunge sa devina adevar daca un cineva nu crede in sensul ei.Mai conteaza cine-i ursul, care-i vulpea? A fost o pacaleala. Am fost eu fericita cu tine? Niciodata. Am suferit eu cand am ramas fara fericire? Nicicand. Am zambit eu ca proasta gandind cat sunt de inteligenta ca te cred? In niciun caz. Mi s-au innodat mie lacrimi sub barbie vreodata? Da, atunci cand curatam ceapa. M-am culcat bruneta si m-am trezit cu fire albe? Nu. Era un cosmarel. M-am culcat cu fata rumena si frageda ca de bebelus si m-am trezit cu 3 riduri deodata sub un singur ochi? No way... era iluzie optica. M-am maturizat eu cand ai intinerit tu? Ma indoiesc. Nu ma crezi? Citeste ce am scris pana acum. Am refuzat eu sa privesc in cei mai frumosi ochi de barbati pentru ca aveam impresia ca lumina lor reflecta lumina ochilor tai? Deloc. M-am indragostit de toti fara sa ma friga nici macar unul. Refuzam eu sa ma privesc in oglinda pentru ca te simteam cum ma privesti si ranjesti la mine? Da de unde... Cine te-a crezut ca iubirea nu doare pana cand nu ai facut-o sa zvacneasca fiere si amar? Eu da. Acum.Dar sa nu crezi ca m-ai pacalit de tot sau ca inca imi e mila de mine si dor de tine. Am strans, impachetat, am aruncat bagaje, mi-am facut provizii noi in plamani, am respirat prin piele, am aerisit inima, mi s-a facut iar pofta de fericire, m-am dus din nou la cules de iubire. Nu mai ploua, nu mai ninge. Nu mai urasc nepasarea. Nu mai invidiez egoismul. Batranul a redevenit copil. Urmele din suflet au inceput sa se retraga. Le-am oblojit cu frunze de varza, le-am incurajat cu vitamine de primavara. Regretele s-au scurs in pamantul de iarna, au degerat, s-au crapat in patru, in doua pana s-au facut una cu praful. S-au intors sperantele. Au venit calare pe soare, s-au pitit in nori, rad din parcuri printre copaci, imi zambesc prin zambetele celorlalti. Din cand in cand stau tintuita locului si ma uit lung dupa ele cum trec in lene pe langa mine: hei, de ce nu ma vedeti cand va fac cu mana?... Hei, asteptati-ma sa ma pregatesc cum trebuie, sa vina Mahomed la munte, sa pot sa fug repede ca sa va prind bine.

Vezi? Tu le vezi?... Trist. Nici eu. Te-am pacalit si de data asta. N-am scapat inca de tine. Esti cu un pas in urma si o pacaleala in plus inaintea mea. Iubirea e toata o mare pacaleala. Nevinovata si mai ales vinovata. Mi-ar placea sa ma las din nou pacalita de ea.

Wednesday 1 April 2009 - 03:28PM (EEST)

PLOAIE DE PRIMAVARA.....

Primavara,nu astepti ploaia la fel ca vara. Nu iti vine sa umbli desculta prin baltocile de apa, nu iti vine sa faci dus cu picaturile de apa, nu iti vine sa apuci cu lacomie fiecare strop de apa si sa-l arunci pe gat, nu te amuza bulbucii caraghiosi de apa, nu inspiri din toti plamanii aerul umed si tare.

Primavara, Iti vine sa injuri in toate limbile pamantului frigul care patrunde treptat, incet, dar sigur in fiecare bucata de material odata cu picurii de ploaie. Bine ca s-au mai rarit ploile in acest anotimp. Ca sunt rapide si scurte si trec asa cum vin. Primavara, ploaia poate sa mai intarzie, dar nu o face. O astepti sa vina, dar te ia prin surprindere caci e rea si friguroasa. Dar daca vine cand nu te astepti tu? Daca nu ai umbrela rosie si magica la tine? Atunci ce te faci? Nu sta nemiscat sub ea spunandu-ti cat iti este de rece. O sa ingheti. Sloi. Bloc de gheata. In calota glaciara o sa te transformi.

Nu scapa cine poate. Fugi! Fugi prin ploaie ca si cum ai face-o intr-un miez canicular de vara. O sa te incalzesti in timp ce alergi. Si in timp ce te incalzesti, o sa-ti vina rau sa zambesti si sa chicotesti sagalnic. Si in timp ce te incalzesti o sa te gandesti la ce se gandesc cei care stau cuminti sub umbrelele lor, vazand o haina sic si neagra si o palarioara rosie alergand de nebune prin ploaie? Ca iti este frig. Ca esti nebuna sau ca sunt ei nebuni. Oare in urmatoarele cinci minute cati or sa-ti urmeze gestul? Cat de multi or sa-si doreasca caldura si cati or sa incerce sa o caute, nu neaparat sa o si gaseasca? Ca sunt nebuni ca nu o iau si ei la goana. Dar daca ploaia asta rece te face sa te simti cald si viu si sa-ti dai seama ca iubesti la nebunie soarele si primavara? Nu se naste o simpatie calaie si spontana pentru un lucru atat de friguros?

Nimeni nu se plimba prin ploaia de primavara. Toti fug de ea. Nimeni nu se saruta pasional sub ploaia de primavara. Majoritatea se imbratiseaza tacit sub umbrele negre, sub care nici nu stiu ca rateaza frigul si picaturile de ploaie. Nici nu stii ce pierzi. Pierzi fiecare picatura care te invata cum sa supravietuiesti si fara caldura. Alungi fiecare strop senin te sfatuieste cum sa batatoresti drumul spre ea. Primavara, nimeni nu sta in ploaie fara sa se ude.

Unora nu le place ploaia asta cu miros greu de primavara. Celor care le este frica de ea. Celor care refuza sa cante in ploaie de teama ca vor fi in sfarsit auziti. Celor care nu s-au lasat niciodata prinsi in dansul iubirii, de teama ca vine nu cu grindina, dar cu suferinta si tacere. Pentru cei care asteapta cu prea multa insistenta caldura, cei care o vad ca pe apa vie, umezeala si taria din picaturile de apa sunt durere si apa moarta. Unul in stanga, unul in dreapta, altul de jur imprejur...toti sunt peste tot. Celor care le este teama de iubirea noua nu le place ploaia de primavara. Dar nu e potop de sfarsit fara inceput. E doar o ploaie rece, dupa care o sa urmeze o amorteala placuta de incalzire. Apa de primavara nu are vorbe de foc, dar poate fi ascultata si inteleasa. E doar descatusare. Doar un semn ca, la urma urmei, exista un maine mai insufletit si calduros.

Monday 30 March 2009 - 02:22PM (EEST)

Iubire bulimica....

Ia o boala complicata si fa asocieri la fel de complicate cu un sentiment si mai complicat: iubirea. Tine cont de faptul ca aceste asocieri sunt fara doar si poate intamplatoare si ca oricat de bine si oricat de mult ar semana cu realitatea, recunoasterea existentei lor dauneaza grav apetitului orgoliului. Rog ca orice persoana care se va regasi in aceste randuri, sa nu ridice pumnul inspre mine inainte de a lua aminte ca si eu, mai mult decat oricare dintre voi, am trecut prin focurile si chinurile acestei tulburari sentimentale. Stiu ce inseamna.
Orice persoana care se va regasi, ca si mine, in aceste simptome, nu a suferit insa nici de bulimie, nici de dragoste. A suferit din dragoste. De un fel ciudat de dragoste, o anomalie sentimentala, nemaintalnita si totusi intalnita atat de des in si mai ciudatele romantiozitati ale sufletului. Ca sa ajung sa-mi recunosc cinstit boala, am trecut prin 7 luni ca 7 ani de terapie. Ca sa ajung sa nu-mi mai fie rusine si lehamite de mine, inca 5 luni. Ca 5 secole. Mi s-a spus ca acum sunt vindecata sau ca, ma rog, ... sunt pe drumul cel bun. Incetul cu incetul, fara inghitituri si varsari de inghitituri, ma apropii de vindecarea totala.

Cazurile sunt particulare, insa simptomatologia este comuna mai tuturor cazurilor. Sa va spun pe scurt cum se manifesta aceasta hibrida afectiune pe care o gasesti in mai toata Europa si pe tot globul. Mai intai se degusta iubirea. Gusti putin si constati cat de mult iti place. In a doua etapa, gusti mai mult si constati ca nu te mai poti opri din degustat. Intr-o faza ulterioara, esti atat de fericita cu deliciile pe care le-ai descoperit ca te indopi la propriu si la figurat cu ceea ce alinti cam prea repede cu numele de iubire. In ultima etapa, remarci stupefiata ca nu mai poti fi fericita fara sursa ta zilnica de alimentatie. Si apoi... iubirea asta arata intotdeauna altfel, insa de fiecare data al naibii de bine: amagitoare, impopotonata, chip de barbat frumos uns cu toate alifiile si ornat cu sos de beatitudine, aparenta de barbat inzestrat cu suflet si cu feeling. Mancare delicioasa, variata, bogata in calorii, trairi si in senzatii..., dar grea pentru inimile slabe.

De piatra sa fii, iar nu din carne si pofte, si tot nu te-ai putea abtine. Asa ca ii dai inimii tot ceea ce pofteste. Consumi iubirea surogat cu incredere si cu sperante de viitor roz. Il iubesti mai mult exact cand nu-l vezi in fata ochilor si atunci cand tanjesti dupa el, iubirea lui iti pare si mai delicioasa. Sanatoasa si perfecta. Dar stop!... Este momentul sa gandesti rational si lucid. Atatea bunataturi si dulcegarii nu au cum sa-ti faca prea mult bine. Stii ca la un moment dat, totul o sa se sfarseasca. El o sa plece la fel de frumos cum a venit, iar tu o sa te alegi cu depunerile de grasimi si deformarile de suflet. Neaparat sa scapi de ele, dar nu inainte de a te infrupta macar pentru ultima data de o bucata din ceea ce le favorizeaza.

Constientizand sau nu, exista si un factor declansator al bolii: vrei perfectiunea si vrei sa o extragi din orice broasca care aduce a print, din orice mascul care aduce putin cu proiectiile tale fantasmagorice, din orice relatie care se vrea “acea” relatie. Ai in permanenta si o mare teama: aceea ca sufletul si stomacul tau plat sa nu devina cam expresiv, cam stalcit si cam pocit de la prea multe sentimente contradictorii, deloc sanatoase pentru inima. Drept consecinta, incepe automutilarea. Iubesti puternic... te faci ca nu ai nevoie de calorii in plus. Le arunci.

Drumul spre reintoarcere nu dureaza mai mult de 3 zile. Arunci si te intorci la ce ai aruncat. Si iubesti si mai puternic... chiar daca constientizezi ca mai mult rau o sa-ti faca. Si iar arunci, si iar te intorci. Si te simti vinovata. In plus, te simti mizerabil, chiar meriti sa fii pusa la stalpul infamiei. Dar vointa ta deja nu mai e a ta... e a mancarii interzise pe care nu ti-o mai poti interzice sa nu o consumi chit ca te cunoaste, chit ca nu te stie lumea si pamantul. Eu am facut primul pas... v-am spus cum sta treaba cu boala care nu se vrea boala, ci necesitate. Despre vindecare... am omis sa povestesc. Astept sa-mi detaliezi chiar tu.

Tuesday 17 March 2009 - 01:24PM (EET)

Poftesc, intru, platesc. La a cata relatie sa ma opresc?

...Daca oamenii ar sti sa citeasca printre randuri....:)

Imagineaza-ti ca iti doresti enorm o pereche de pantofi si ca visezi la ei de ceva timp. Imagineaza-ti apoi ca ai in fata ochilor tai o vitrina plina ochi cu zeci de modele de pantofi. Unii sunt prea colorati. Parca ti i-ai dori uní. Altii sunt prea simpli. Parca ai vrea un mic detaliu atasat care sa-i scoata din anonimat. Unii sunt atat de frumosi ca toata lumea devine preocupata de probatul lor. Unii sunt cu toc, dar tocul este mult prea mare pentru curajul tau de a sfida asfaltul. Altii sunt prea josi -comozi intr-adevar, dar parca mult prea comozi pentru zilele cand iti doresti pantofi cu toc. Sa te simti speciala cu ei la ocazii speciale? In vecii vecilor, amin... nu.

Vezi si unii pe gustul mamei, vezi si altii- exact genul de pantofi la moda pentru care pana si cea mai buna prietena te-ar impunge pe la spate fara sa stea prea mult pe ganduri si in sfarsit vezi mai multe perechi de pantofi care iti plac. Iti plac pur si simplu... Intuitia ta feminina care rareori da gres iti sopteste ca ar arata minunat pe piciorul tau. Da, pantofii aceia ti s-ar potrivi ca o manusa... Si te apuci de probat.
Probezi o pereche, probezi doua, probezi trei... nu tocmai perechea potrivita. Unele perechi nu le mai probezi deloc, caci ti s-a cam luat de atata perindat de la un pantof la altul. Alegi totusi o pereche, caci nu poti sa iesi cu mana goala din magazin. Dupa nici cinci minute de la iesirea ta din magazin, sub privirea zeflemista si batjocoritoare a vanzatoarei, te intorci triumfal sa returnezi perechea. Apoi, din nou... iesi. De data aceasta cu coada intre picioare, dar hotarata sa cotrobaieste si prin alte magazine in cautarea pantofilor mult doriti.

E o comparatie banala si absolut lipsita de inspiratie. Niciodata nu reusesc sa fac comparatii nimerite. As fi vrut doar sa dau o replica curiosilor care probabil se intreaba la a cata relatie o sa ma opresc si cum se face ca nu obosesc niciodata. Ba am obosit si eu. Uneori acceptabil, uneori rau de tot. Nu toti au norocul lor de a gasi din prima sau din a doua chiar... acei pantofi. In zilele mele cele mai pline de slabiciuni imi e o teama de moarte sa nu dau iama in primul magazin care imi iese in cale, poate cel de la scara blocului, poate cel de pe strada alaturata, si sa pun mana si piciorul pe prima pereche care imi sare in ochi. Si sa fug nefericita cu ea.Am probat zeci de perechi de pantofi. Am probat mai multe relatii. Una, doua, trei... unele nu mi le amintesc, altele nu mai vreau sa mi le amintesc. Cele care au contat inca ma obosesc. Pentru unele am platit scump. Doar am crezut sincer in pretul calitatii lor... Si am poftit mult la ele. M-am incumetat sa intru in locurile pretentioase unde se aflau. M-am achitat cu greu de ele... Cu unele in schimb, am scapat iefin. Fara preturi piperate, fara rest de suflet, cu drept de returnare, cu garantii de sentimente. Unele dintre relatii s-au incheiat urat, cu bataturi si rani, altele s-au incheiat cu un sfarsit. Sa ma opresc? Ba nu... Sa ma grabesc. Sa iau o decizie cat mai repede? Ba nu... sa ma odihnesc. Sa las deciziile pentru mai tarziu... Nici acum nu stiu daca sa merg mai departe sau sa ma incetez de tot... Probabil cand o sa gasesc pantofii care imi plac cu adevarat si care imi accepta piciorul asa cum e, scotandu-l in evidenta intr-un mod normal de frumos, fara sa mi-l deformeze, fara sa-l sluteasca, fara sa-i arat ostentativ in stanga si in dreapta doar doar o sa primesc si aprobarea celorlalti pentru bunul meu gust, probabil ca o sa spun ca am probat o singura pereche. Singura care a contat... Pana atunci lumea sa ma judece in continuare dupa pantofii pe care ii am in picioare si pe care inca ii schimb de la o luna la alta...

Sunday 1 March 2009 - 09:50PM (EET)

Se spune ca in fiecare an, la sfarsitul sau, este bine sa iti pui o dorinta pe care nu ti-ai mai pus-o niciodata si la inceputul sau, in secundele care leaga anul vechi de cel nou, sa o rostesti fie in gand, fie cu voce tare. Nu conteaza cum, important este sa stii ca te-ai oprit asupra uneia singure. O dorinta in care crezi cu tot sufletul, o dorinta pe jumatate posibila, pe jumatate imposibila, o dorinta veche care iti da aspiratii noi, o dorinta noua care te leaga de tot ce-i vechi, o dorinta a carei implinire sa te faca implinit la randul sau nu doar pentru un sfert de ora sau un sfert de an, ci pana la sfarsitul zilelor. Si doar daca este dorinta potrivita, aceasta se va indeplini.

Iar aceasta dorinta nu trebuie sa cuprinda altele mici. Nu 1001 de dorinte, nu 3… ci una singura. Ultima. Unica. Nu ai cum sa dai inapoi, nu te poti razgandi ulterior, iar o a doua sansa, adica o noua dorinta este exclusa din start. Iar de data aceasta lucrurile sunt pe bune, dorinta ti se va indeplini. Trebuie doar sa stii ce ceri… Daca ar fi posibil sa ti se indeplineasca o singura dorinta, care ar fi aceea?

Eu una m-as pierde, cum fac in fiecare an, printre prea multe dorinte. Hulpava cum sunt, incerc ca intr-o singura dorinta sa comprim cat mai multe. Nimeni nu o sa se prinda. Nici macar cel caruia se adreseaza. Iar atata timp cat nu sunt eu direct responsabila de transpunerea lor in realitate,atata timp cat nu trebuie sa astept sa se indeplineasca pe rand, de ce sa nu ma mint si sa cer mai mult? Cu cat mai mult, cu atat mai bine…

Iar daca acesta mi s-ar indeplini, sunt sigura ca as da-o in neobrazare si deja as nascoci alte dorinte. Si mai nesabuite, si mai nastrusnice, si mai indraznete. Fara sa le acord vreo prioritate, fara sa ma lupt eu pentru ele, fara sa stau la coada, asteptandu-le sa se indeplineasca una cate una. Toate sunt la fel de importante. Toate sau… nimic. Sa ma opresc pana nu e prea tarziu?

Ce sa cer mai intai? Sa cred din nou in dorintele si visele mele? Sa cer pe cineva, un altcineva care sa imi vindece sufletul anchilozat de vinovatie, greseala si durere sau sa il chem disperata inapoi pe cel indirect raspunzator de ele? Sa se descurce el cum o putea mai bine, sa adune el cioburile din ce a mai ramas din mine? Sa vada si el cat de greu este sa readuci la viata ceva care a trecut de mult timp pragul mortii? Sau mai bine sa ma rog pentru resemnare? Pentru sanatatea cea de toate zilele caci abia acum am vazut ca fara ea nu mai iti doresti nimic din tot ceea ce ti-ai dorit vreodata?...

Sa cer un lucru extravagant, sa cer bani multi si impliniri materiale cu nemiluita? Poate ca avandu-i si avandu-le nu mi-as mai pierde timp pretios urland si ratacind de nebuna in labirintul neimplinilor sufletesti. Poate doar astfel voi primi si portia binemeritata de fericire materiala. Sa-mi cersesc sufletul inapoi? Sa implor dupa sufletul copilului de odinioara ce stia sa ceara dorinte ca si cum ar fi fost ultimele? Sa-mi cer mai bine zambetele inapoi si naivitatea celei care credea ca un zambet mic poate duce la lucruri mari. Sa ma bucur pentru ceea ce sunt? Sa nu mai plang dupa ceea ce am devenit? Sau poate sa nu mai vreau nimic? Necerand nimic, totusi nu as putea avea totul?

A trebuit insa ca anul acesta sa trec prin ceva hopuri ca sa stiu ce sa cer pentru anul viitor. Dar acum stiu ce sa cer. Si de data aceasta, as cere intelepciunea de a stii asupra carei dorinte sa ma opresc. Caci ultimul lucru care as vrea sa se intample ar fi sa-mi irosesc si ultima speranta...

Friday 12 December 2008 - 08:32AM (EET)

Merita sa fim iubite.......de altcineva

E un blestem sa nu poti uita pe cineva care te-a dat destul de usor uitarii. Este groznic ca nu gasesti o noua dragoste pentru ca nu poti scapa de cea din urma. Si mai absurd si dureros este sa te trezesti in fiecare dimineata adresandu-ti intrebari care ti-au facut sufletul sa tremure nelinistit odata cu inceputul noptii: dar oare astazi de ce? Oare "atunci" de ce a fost asa? Oare de ce aproape la fel... si acum? Oare eu trebuie sa platesc acum pentru cel care a gres atunci?

Sa ajungi sa faci din razbunare unul din principalele scopuri ale existentei tale? Femeie bolnava si nebuna ce esti, nu stii ca ceea ce te-a invins deja nu poate sa te faca sa te simti mai puternica? Sau nici macar sa te simti mai bine? Nu stii ca iubirea inseamna sa-ti doresti mai presus fericirea celuilalt? Ca razbunarea apartine strict si meschin doar sufletelor inguste si nedezvoltate? Daca vrei sa fii fericit o clipa, razbuna-te... daca vrei sa fii fericit o viata, iarta!, spunea cineva. Daca a vrea nefericirea altuia inseamna a porni cu pasi inceti si siguri pe drumul personal al recuperarii de liniste, ce poate fi rau in a dori raul altuia?

O razbunare totala si justa ar inseamna servirea ei la rece. La rece? Sa poti sa fii de gheata si sa te razbuni potolit (eventual sa nu o faci deloc caci asa este bine si cuminte) cand sufletul e pe cale sa ia foc? Da de unde... In niciun caz cuvintele mele nu vor sa dea glas unui blestem al iubirii. In niciun caz... Nu vor decat sa dea nastere uneia dintre cele mai curate si neprihanite forme de razbunare. O razbunare imaginara, plasmuita cu sufletul si imaginata cu mintea, o razbunare mai dulce decat toate razbunarile din lume.

O razbunare in care tu te intorci spasit, mut, surd, cu mult mai multe regrete decat ar putea vreodata constiinta ta sa traga dupa ea, dorindu-ti mai mult decat imi doresc eu astazi sa recuperezi ceea ce tu ai pierdut. Si tu sa fii cel care simte ca pierde, nu eu... Si oricat de tare te-ar durea pe el si oricat de indiferenta si nepasatoare as fi eu... sa fie prea tarziu pentru noi doi. Prea tarziu pentru tine. Nu prea tarziu si pentru mine...

Sa vezi si tu ce inseamna sa nu iubesti egoist. Sa iubesti ca mine si sa ma iubesti pe mine, uitand de tine. Sa-ti arat si eu in mod convingator si prin exemple concrete ca iubirea noastra e aberanta, sa fac si eu demonstratii subrede, simple pentru tine, de neinteles pentru mine, sa ma trezesc si eu din senin aratandu-ti clar ca nu mai esti nimic pentru mine. Si sa te simti ca un nimic. Sa te simti tradat, abandonat, dispersat si insignifiant. Pana aproape de inexistenta...

Sa vrei din tot sufletul sa intelegi ceva si sa nu intelegi nimic. Sa fii si tu un suflet ranit in cautarea linistii pierdute, un suflet care, printre toti oameni care se deranjeaza sa-l inconjoare cu iubire, e pierdut de singur. Sa traiesti si tu in temnita si, de buna voie si nesilit de nimeni, sa-ti doresti condamnarea la moarte. Sa-ti curga lacrimi de durere si sa te doara sufletul meu. Sa razi amarnic cu rasul meu, sa blestemi crunt cu cuvintele mele. Sa vezi cu ochii mei, sa simti cu sufletul meu. Sa nu respiri decat prin mine. Iar mie... sa nu-mi pese. Pentru ca eu am descoperit ca merit sa fiu iubita de catre oricine altcineva, insa mai putin de tine.

De ce uram barbatii???????

Pentru ca barbatii promit putin, insa uita mult. Pentru ca la inceputul unei relatii stiu sa minta cel mai frumos, iar la sfarsitul ei ajung sa spuna adevarul intr-un mod grotesc si absurd. Pentru ca te fac sa crezi ca dincolo de infinit exista viata ta si a lui, iar atunci cand te desparti de ei iti dai seama ca dincolo de viata voastra nu mai exista niciun fel de infinit al tau. Pentru ca nicio alta persoana in afara uneia din sexul opus nu ar putea sa-ti ia sufletul, sa-l iubeasca, sa creada in el, sa se joace cu el, sa-l topeasca pana cand devine parte integranta din al lui, iar apoi, cand sufletul lui da peste un suflet mai stralucitor si mai vibrant decat al tau, sa creada ca el este sufletul sau pereche. Si sa il cioparteasca sau sa-l mutileze pe al tau.Pentru ca noi suntem mai puternice decat ne credem si ei mai slabi decat vor sa recunoasca. Pentru ca insala atunci cand iubesc si parasesc atunci cand nu o mai fac. Pentru ca atunci cand iubesc, isi impun sa o faca. Sau sa nu o faca...Pentru ca iubesc la inceput din mila, din admiratie, din duiosie, iar apoi pentru ca vor sa te faca fericita. Pentru ca nu iubesc niciodata pur si simplu sau pur, dar fara simplu... Pentru ca te fac sa crezi in povesti dureros de minunate si ireal de neadevarate si in loc de happy end primesti finalul unui film horror.

Pentru ca atunci cand ti-e sete de iubire, iti creeaza impresia ca o bei in vis. Pentru ca stiu cand flamanzesti dupa o portie zdravana de iubire si iti lasa matele sa ghiortaie de foame. Pentru ca ei cred ca esti mahmura cand in viata ta nu ai fost atat de lucida.Pentru ca isi imagineaza ca scopul scuza intr-adevar mijloacele. Pentru ca indiferenta unuia strica iubirea celorlalti. Pentru ca nu se framanta de dor de jale, nu varsa lacrimi scumpe de neputinta, nu ridica pumnul spre cer (ci doar injura), nu devin vulnerabili atunci cand sunt descumpaniti, nu se framanta inutil pentru ca ar risca sa dea nastere unui aluat moale. Iar ei, ei ... sunt fabricati din plamada invingatorilor...Pentru ca mint si devin penibili afirmand ca ei nu sufera. Pentru ca iubesc femeile, dar le omoara cu premeditare. Pentru ca nimeni nu are dreptul sa le conteste superioritatea. Pentru ca instinctul de conservare ii face imuni la naivitati, copilarii sau ascunzisuri feminine. Pentru ca te nasti sanatos si te trezesti cu arsuri de gradul trei pe corp. Pentru ca sufletul iti ia foc, iar ei sosesc la locul faptei cand cand a mai ramas doar fumul si cenusa. Pentru ca inteleg mai bine decat femeile ca iubirile sunt trecatoare si cu toate acestea nu le acorda un sfarsit cinstit. Pentru ca nu lasa in urma si vreo parere de rau. Pentru ca privesc numai in fata, fara sa arunce o privire si peste umar Pentru ca reusesc sa cucereasca o alta femeie prin aceleasi replici nerasuflate pe care le-a experimentat cu tine. Pentru ca dimineata nu te striga rostind usor numele fostei iubite asa cum o facem noi, dar pot in schimb sa faca sex cu trupul unei alte femei in locul in care a facut dragoste cu sufletul tau.Pentru ca au inventat cea de-a 11-a porunca prin care nu pot refuza o femeie care se ofera. Pentru ca traiesc fericiti cu impresia ca ei dau viata iubirii, iar nu ca iubirea le da lor viata. Pentru ca iubesc salbatic crezand ca iubesc tandru. Pentru ca isi studiaza vanatul din timp si il urmaresc intr-un ritm alert si perseverent. Pentru ca muta muntii din loc si seaca lacuri adanci incercand sa te cucereasca, iar atunci cand te-au sedus produc cutremure, ignorand ceea ce au cucerit. Pentru ca devin dezinteresati de tine tocmai pentru ca au reusit sa te cucereasca.

Pentru ca ajungi sa urasti toti barbatii din cauza unuia singur......chiar si pe cei care nu merita.....

Pentru ca nu putem trai fara ei.

Pentru ca rasfoind cu privirea aceste ganduri personale or sa spuna ca autoarea lor este o feminista convinsa.

Pentru ca sunt prea orbi sa vada ca este doar una suferinda...

Lucruri pentru care nici o femeie nu ar trebui sa se simta vreodata vinovata.....

Ti-a parut rau vreodata de ceea ce ai facut? Sau de ceea ce nu ai facut? Te-ai gandit ca daca ai fi avut alte reactii, daca ai fi simtit altfel, daca ai fi amutit in loc sa lasi cuvintele sa curga, daca ai fi vorbit in loc sa lasi sa se instaureze taceri si nimic, daca nu ai fi intors spatele cand puteai foarte usor sa-ti lasi inima sa ierte, daca ai fi reusit sa te exprimi putin altfel intr-un moment care nu ti s-a parut cu nimic special, daca ai fi plans in loc sa zambesti, daca ai fi reusit sa te ridici de la pamant in loc sa-ti reversi supararea, crezi ca viata ta ar fi aratat cu totul altfel?
Te-ai simtit vinovata chiar si atunci cand vinovatul a fost altul? Te-ai simti vinovata ca ai avut asteptari care s-au lasat prea asteptate? Si te simti vinovata si acum, dupa imensitati de timp trecute, ca permiti sufletului sa se garboveasca de durere si regret sau ca iti lasi chipul sa se intristeze? Ca nu ai putut sa schimbi nimic? Nu! Nu trebuie sa faci asta!... Nu mai trebuie sa faci asta... cel putin pentru simplul fapt ca este imposibil sa mai readuci trecutul in prezent. Este prea tarziu sa mai faci rau. Sa ti se faca rau. Prea tarziu sa mai dai voie sa iti fie rau.
Sa nu te simti asadar vinovata ca ai spus de prea multe ori “te iubesc” . Sa nu te simti vinovata ca ai crezut ca iubesti intreg, total si pe viata si s-a dovedit a fi doar pe moment. Sa nu te simti vinovata ca nu ai rostit “si eu nu te iubesc” daca nu ai iubit cu adevarat. Sa nu te simti vinovata ca nu esti perfecta. Ca suferi si nu intelegi de ce. Ca te zbati si simti ca nu ai pentru ce.....Ca te lupti zilnic cu complexe si izbutesti intotdeauna sa treci peste ele. Ca te atrag barbatii imperfecti cand ai langa tine barbatul ideal. Ca tocmai atunci cand ai fost promovata, ai aflat ca firma este pe cale de a se desfiinta. Ca nu reusesti sa faci pe plac tuturora. Ca nu depinde doar de tine fericirea celui iubit. Ca tu singura nu poti sa fii intreg universul lui.Sa nu te simti vinovata ca ai parasit sau ca ai fost parasita. Ca ai urat. Ca ai iubit si ti-a trecut. Ca el nu a simtit niciodata.Ca nu te poti abtine sa nu dai mesaje siropoase fostului iubit si el sa-ti spuna: “da, sunt fericit....Dar nu cu tine..." Ca iti cheltuiesti salariul pe o luna cumparandu-ti poseta la care visezi de un an...........
Nu vreau sa fac din acest randuri un manifest impotriva regretelor. Vreau doar sa ma asigur ca nu iti pare rau si nu te simti vinovata pentru lucruri pe care nu ai fi putut sa le schimbi. As vrea sa cred ca tu poti sa zambesti mai des ca mine. Ca zambesti din suflet. Ca o faci doar pentru tine.

Daca te lupti in fiecare zi cu viata si problemele ei, ai tot dreptul sa nu mai vezi minunatia ei, ci durerile ei. Mai poti sa zbori cand de picioarele tale atarna greoi pietre de moara? Poate ca nu, dar trebuie sa crezi in zborul tau ca sa mergi inainte. Ca sa ajungi odata sa poti zbura cu adevarat.

IN THE END WE ARE ALL ALONE

cum se face ca oricati oameni sunt in jur in final esti tot singur?
peste prieteni, petreceri, bautura, dragoste. peste camera ta, iubitul tau, si toate celelalte lucruri care pe care le numesti ale tale. peste toata empatia din lume. peste toata bunavointa si intelegerea. peste absolut tot. atunci cand ceva cu adevarat important se intampla esti de fapt singur. Atunci cand ceva rau si ireversibil se intampla nimeni nu poate trai in locul tau. Nimeni nu poate sa simta ce simti tu.
peste iubire, promisiuni si urari de mai bine. peste toate 'daca pot sa fac ceva pentru tine'... ramai singur.

in the end we are all alone.

Ascultati VAMA VECHE- EPILOG.....SE POTRIVESTE
http://www.trilulilu.ro/LucasFolk/ab038087fa54ef

Oglinzi...oglinzile sufletului...

"Imagineaza-ti ca traiesti intr-o lume unde nu exista oglinzi. Ai visat despre propriul chip si ti l-ai imaginat ca fiind o reflectare exterioara a ceea ce esti in interior. Mai apoi, cind ajungi la virsta de patruzeci de ani, cineva sa te puna in fata unei oglinzi, pentru prima data in viata. Inchipuie-ti ce spaima te-ar apuca! Ai avea in fata ochilor imaginea unui strain. Si ai sti cu siguranta un lucru pe care nu poti inca sa-l gindesti: chipul tau nu esti tu."

Speranta moare ultima....

Urasc deciziile, deciziile pe care trebuie sa le fac, deciziile inevitabile in viata asta...offf viata!

Imi placea mai mult cand decideau altii pt mine...nu-i adevarat dar e destul de dificil sa alegi ceva si sa ti si asumi responsabilitatea pt ce alegi.

Azi ma gandeam cum ar fi sa existe un magazin de vise...sau de fiecare data cand iti cade o lacrima sa apara o zana buna care sa iti inedplineasca orice dorinta...si sa te trezesti fericit.

Am facut mereu si se pare ma incapatanez in continuare sa fac o greseala...aceea de a-mi pune zambetul in grija cuiva, altcuiva in afara de mine si incet, dar sigur, uit ca eu sunt singura care ma poate face sa zambesc frumos si cu adevarat....

Don't worry...be happy!

Iubire , Fericire , Suferinta... Si toate combinatiile posibile intre ele :) Se vorbeste foarte mult despre iubire, fiecare o "simte" si o "vede" in felul lui... dar ,majoritatea sunt de acord ca e vorba de ceva foarte intens. Asta simt si eu: caldura, fericire, implinire, durere, suferinta! . Iubirea e un sentiment atat de complex... eu cred ca ea vine "la pachet" , cu toata "serviciile incluse"! In loc sa ne intrebam de ce iubim, am putea sa invatam cum sa iubim. Exista persoane pentru care iubirea inseamna cuvinte, la fel cum pentru altii inseamna fapte. Mai exista oameni pentru care iubirea inseamna amandoua. Si mi-as dori sa fiu unul dintre acestia. Mi-as dori sa pot darui un zambet atunci cand in sufletul celuilalt este intuneric, mi-ar placea sa fiu puternica pentru ca celalalt sa nu fie slab, mi-as dori sa stiu sa ofer atunci cand celalalt are nevoie sa primeasca.
Pe de alta parte, mi-as dori ca prin cuvintele mele sa sterg suferinta intiparita pe fata celuilalt, mi-as dori ca prin cel putin doua cuvinte sa ma contopesc in celalalt, mi-as dori ca din cuvinte sa se nasca fericirea. Mi-as dori sa pot sa-mi arat si sa-mi spun iubirea. Mi-as dori sa iubesc fara sa mai intreb vreodata de ce.
Sa iubiti si sa fiti iubiti (iubite)...